Бесплатный фрагмент - O viata zbuciumata
Spovedania unei invatatoare
Lucrarea se consacră fiicei mele, Victoria
Învăţătorul?!…De ce m-am sacrificat acestei nobile profesii?!
Ce am găsit eu în inimile voastre copilăreşti?!
“Învăţătorul este cel care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elmente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de OM. El este acela care modelează materialul cel mai de preţ, COPILUL, tinzînd ca fiecare bloc de marmură brută să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale cele mai înalte.”
Dumitru Salade
Cea mai mare bucurie pe care o avem noi, ca oameni ai şcolii, este aceea că avem în jur COPII. Prin ei pricepem noul, ei ne ţin la loc de cinste, ne oferă iubirea, ori de cîte ori, prin zîmbetul lor, ei ne aduc informaţii proaspete, în ei gasim echilibrul.
Copiii cuminţi sau neastîmpăraţi, toţi au nevoie de iubire, atenţie şi tandreţe. Copiii nu cer prea mult, dar insistă să fim prezenţi în viaţa lor, să le dăruim bucurie, sinceritate, bunătatea sufletului uman.
Personalitatea învăţătorului este o configuraţie cu lumini puternice, căci, spre a conduce elevul acestor vremuri către maturitate, este nevoie de multă înţelepciune.
Cheia cu care învăţătorul deschide poarta succesului în acţiunea educaţională este găsită atunci cînd învăţătorul se regăseşte în elevii săi. Drumul către success este încă anevoios, necesită multă răbdare si pricepere, consumă multă energie şi are nevoie de dăruire de sine pas cu pas, străbătînd, făurind mereu personalitatea elevului, folosind tot arsenalul de metode si mijloace de care dispune.
UN INTERVIU CU CORESPONDENTA VALERIA DASCĂL DE LA TELEVIZIUNEA MOLDOVENEASCĂ DIN CHIŞINĂU
— După o convorbire cu dna Captari V.F. de la Ministerul de Învăţămînt Public din Chişinău, spre a realiza un reportaj literar, am onoarea de a conversa cu un pedagog cu o mare experienţă de muncă pedagogică pe tărîmul învăţământului public din Moldova.
— Doamna Vera, ştiu că aveţi un staj de 50 de ani de muncă în şcoală, este un timp foarte îndelungat. În Moldova avem puţini pedagogi cu o aşa înaltă experienţă de muncă pedagogică, ba chiar unii pedagogi, terminînd studiile pedagogice, caută să muncească în alte domenii, fug de şcoală. Arătaţi încă tînără, cînd aţi început studiile în domeniul pedagogiei?
— În viaţa mea a jucat un mare rol tatăl meu, Modiga Ion, care m-a făcut pedagog foarte devreme. O jumătate de veac din viaţa ce mi-a oferit-o Dumnezeu am dăruit-o educaţiei copiilor. Da, eu l-am urmat pe tatăl meu, ce s-a sacrificat şi el toată viaţa acestei nobile profesii.
— Interesant, dar la cîţi ani aţi venit la şcoala primară?
— La 6 ani. Interesant e că tatăl meu, fiind director de şcoală în satul natal Caşcalia, după ce am terminat şcoala primară, m-a facut să studiez la Şcoala Pedagogică
— Şi asta e foarte interesant, doar dumneavoastră eraţi încă o copiliţă.
— Tatăl meu avusese o însărcinare de a trimite pe unii elevi la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender pentru pregătirea tinerelor cadre cu studii pedagogice. Şcoala Pedagogică din Bender era prima instituţie de învăţămînt public din Moldova după război.
— Şi aşa aţi izbutit să deveniţi studentă?
— Da, tatăl meu a încercat să pregătească pe unii tineri ce terminaseră cîndva 3—4 clase, pentru a le oferi şi lor un certificat de 7 clase. Republica Moldova avea o mare necesitate de cadre cu studii pedagogice. Spre regret, părinţii nu vroiau să-şi trimită odraslele departe de casă, fiindcă ei trebuiau să prelucreze pămîntul, să îngrijească de animale, ş.a. Pentru tatăl meu, ca director de şcoală, a fost o problemă trimiterea elevilor la Şcoala pedagogică. Totuşi, el a pregătit cîţiva tineri. Printre ei m-a prezentat şi pe mine la Şcoala Pedagogică din Bender. Iată aşa am devenit studentă.
— V-a fost greu să studiaţi?
— Extraordinar de greu. După război bîntuia o grea foamete, după o secetă nedumnezeiască. Materialul de predare în Şcoala Pedagogică, de obicei cu un program de 4 ani, fusese constrîns în 3 ani de studiu pentru necesitatea pregătirii tinerelor cadre. Profesorii erau trimişi din Rusia, mai multe obiecte se predau în limba rusă, de care noi, moldovenii, nici nu auziserăm. Desigur că era foarte greu. Dar ce condiţii de trai aveam noi primii studenţi?! Nişte nare, pe care dormeam, construite în grabă din scînduri necioplite cu ploşniţe de diferite soiuri, ne îndestulau. Clădirea era distrusă după război, fără ferestre şi uşi. Erau uşi împletite din stuf. Dar…
— Ce v-a făcut să rămîneţi acolo în aşa grele condiţii?
— Vorba tatălui meu a fost sfîntă. El mi-a zis: “Tu vei deveni învăţătoare”. Dar poate că asta mi-a fost soarta mea, de a deveni pedagog.
— Aş vrea să vă întreb, cine v-a fost primul învăţător?
— Prima mea învăţătoare a fost domnişoara Diamanta, venită din România.
— Dar ştiu că primul Dvs. învăţător a fost şi tatăl, Modiga Ion.
— Da, el mi-a fost primul meu dascăl, el mi-a însufleţit dorinţa de a deveni învăţătoare, el mi-a făurit această cale în viaţă. Pe atunci profesia de învăţător era foarte prestigioasă şi respectată. În şcoala din Caşcalia numai el avea studii speciale pedagogice.
— Dar copiii Dvs., Victoria şi Sergiu, n-au avut dorinţa de a vă urma calea de pegdagog?
— Nu, ei ştiau cum mă chinuiam cu toate problemele mele: familia, munca pedagogică, studii prin corespondenţă, pregătirea către lecţii, mii şi mii de caiete de controlat, materiale illustrative confecţionate de mîna mea, nopţi nedormite.Toate acestea m-au costat extraordinar de mult. Pe lîngă toate acestea mă aflam ca membru de partid, aveam obligaţii politice şi de aceea trebuia să fiu mereu în avangardă. Dragostea de profesia mea m-a făcut să fiu un pedagog creator. Desigur, nu lauda sau medaliile, meritele în domeniul pedagogiei, nici pozele de pe tabla de onoare nu m-au satisfăcut. Să-mi văd rezultatele muncii depuse zi de zi, satisfacţia părinţilor şi respectul elevilor m-au interesat mereu. Deseori, întîlnindu-mă cu unii din ei, mă întrebau: “Doamnă Vera, nu mă cunoaşteţi, sînt elevul Dvs., vă mulţumesc pentru învăţătură, pentru bunătate şi răbdarea ce aţi avut-o cu mine, vă sărut mîna, care mi-a corectat milioane de greşeli.”
— Da, e o fericire să întîlneşti asemenea elevi bine educaţi. Dar cu ce vă ocupaţi acum? Am auzit că lucraţi la Ministerul Învăţămîntului.
— În viaţă mi-a fost dat să mă ocup cu diferite însărcinări în domeniul învăţămîntului.
— Sînteţi vioaie şi încă tînără!
— N-aş spune, am început să-mbătrînesc, am cam uitat că anii zboară, căci vremea în loc n-o poţi opri, mai trece o zi, încă o zi şi iar. Da, am început să-mbătrînesc, deşi cred că nu-s chiar aşa de bătrînă. Sînt încă energică şi aş vrea încă să fac multe, dar, uitîndu-mă în oglindă, îmi zic că sînt căruntă şi nu numai părul e cărunt, dar şi inima. Căci în viaţa totul este relativ, nu mai ştii ce se întîmplă mîine şi frunzele vieţii se îngălbenesc şi nu-i uşor deloc să spui cînd a venit şi rîndul tău. Îmbătrînesc şi-mi pare rău. Ieşind la odihna binecuvenită, nu mai zic că am ieşit la pensie, acesta este un cuvînt urît şi trist, voi avea mult timp liber. Voi putea să mă gîndesc la firul vieţii pentru a depăna şi a răscoli întocmai amănuntul ei, pentru a găsi izvorul nevoilor mele, pentru a face concluzii şi păreri.
— Şi atunci?
— Viaţa mea, ori e un vis, îmi zic. Aceşti mulţi, mulţi ani ce m-au adus la o severă proză.
— Şi ce vă doriţi D-voastră acum?
— Aş vrea iar anii tinereţii şi mintea mea de acum. Acum aş vrea să mă feresc de tot ce a fost uneori o amăgire. Acum aş şti să preţuiesc orice clipă de iubire, aşa cum spunea cîndva poetul. Da, azi ştiu ce înseamnă rostul vieţii, i-aş da povaţă inimii să nu mai zburde în neştire şi aş învăţa-o eu pe ea adevărata fericire.
— Tatăl dumneavoastră v-a fost ce-l îndrumător ce va dorit cel mai mult în viaţă.
— Tatăl meu, Modiga Ion, Dumnezeu să-l ierte, a vieţuit 96 de ani şi mereu ne dorea nouă, copiilor, să nu îmbătrînim. El mereu îşi cînta cîntecul lui preferat din vioara sa ce l-a însoţit toată viaţa.
“Bătrîneţe haine grele,
Ce n-aş da să scap de ele,
Trec zilele trec şi eu,
Îmbătrînesc şi-mi pare rău.
C-aşa sînt zilele mele, una bună zece rele,
Trec zilele trec şi eu îmbătrînesc şi-mi pare rău,
Tinereţe haine scumpe, să le port, nu le-aş mai rupe.”
— Foarte frumos mi-aţi cîntat melodia tatălui dumneavoastră.
— Am avut o mare plăcere să conversez cu dumneavoastră, dar cred că au rămas multe şi multe nespuse. Vă mulţumesc din suflet pentru onoarea de a discuta cu Dumneavoastră.
— Da, doamna Valeria, am mult de povestit. Viaţa mea nu mi-a fost întotdeauna presurată cu flori.
— Azi e ziua cunoştinţelor, mîine se începe anul şcolar, sînteţi invitată la sărbătoarea primului sunet la Şcoala Nr. 25 unde aţi muncit ultimii ani de învăţămînt public, dar văd că şi azi sînteţi înconjurată de foşti elevi şi înconjurată cu o mulţime de buchete de flori.
— Asta mi-i bucuria, să întîlnesc foştii mei elevi.
— Doamnă Vera, voi realiza un reportaj televizat, ne mai vedem.
— Cred că nici eu nu mă opresc la această emisiune, am început să scriu o carte şi deschid prima pagină cu acest interviu.
— Cum veţi numi cartea?
— Nu m-am decis încă, dar cred că o să o numesc,,O viaţă zbuciumată, o biografie şi o soartă”. În sufletul meu rămîn copiii, ai mei şi ceilalţi, multe speranţe şi dragoste.
Caşcalia — Meleagul meu Natal
Mi-i drag şi scump meleagul meu,
Cu holdele de grîne coapte,
Mă cheamă cărăruile mereu
Şi mama mă aşteaptă-n poartă
Unde nu m-aş afla, port mereu în suflet dorul şi dragostea faţă de baştină.
Aici mi-i baştina şi aici mi-am petrecut copilăria. De ce baştina îmi este aşa de scumpă? Îmi aduc aminte de mirosul pîinii coapte în cuptorul bătrînesc, pe podul cuptorului cu jăratec de ciocleji, fără tăvale, ci pur şi simplu. Bunica aşeza pîinea pe foi de hrean sau pe foi de varză. Ce gustoasă era! Îmi plăcea acea pîine nu mai ce scoasă din cuptor cu cojiţa parcă prăjită.
Meleagul meu natal e şi Moldova. Ea pare fi o statuie ridicată în cinstea palmelor lui Dumnezeu care demult, la facerea lumii, au modelat aceste frumuseţi menite să bucure ochiul, să mîngîie sufletul şi să-l facă pe acest popor să fie mîndru de plaiul natal.
BAŞTINA mi-a fost mirosul de lapte sau chişleag, aşa îi zicea bunica. Mama cocea pîine gustoasă, dar mie îmi părea că a bunicii este mai mirositoare. Baştina îmi este prispa de lîngă casă, cărăruile printre spini şi cînepă pe unde alergam desculţ şi mă usturau picioarele.
Baştina este amintirea cînd treceam pe cărăruia spre bunica Mărioara şi mă lătrau cîinii mătuşii Mîica. Baştina îmi este gustul de mămăligă cu brînză de oi şi jumări…
Cu cuvintele lui Grigore Vieru aş zice: “Ador meleagul meu natal, iubesc eu casa părintească, Şi-n fiecare zi, mă uit mereu pe geam, Şi parc-o văd pe mama la fereastră.”
Toate acestea îmi împlinesc sufletul, amintindu-mi copilăria. Copilăria mea n-a fost aşa de fericită ca a copiilor de astăzi, dar fericită într-un fel anume în sufletul meu copilăresc de odinioară. Dar timpul nemilos se duce şi nu poţi întoarce nimic înapoi, rămîi cu amintirile plăcute.
Deseori visez şi gustul pîinii, mirosul gliei arate cu plug de lemn, cărăruia cu praf, ce-mi îngropa picioarele goale în el sau bolovanii de pe marginea drumului, salcîmul de la poartă, îmbătarea cu mirosul florilor de salcîm, florile garafilor gălbui ce le sădea mama în grădiniţă. Dar ce frică aveam de puntea ce mă clătina, puntea ce lega cele două maluri ale rîpii din mijlocul satului care ducea spre lelea Druţa. O amintire dulce aduce plăcere sufletului meu de copil şi bucăţica de pîine în casa lui Badea Hariton şi a lelei Druţa.
Amintirile din copilărie sînt o operă de maturitate cu experienţa sufletului de astăzi. Desigur, baştina cu blîndele coline, cu pomi înfloriţi de primăvară ce-mi tulburau vraja ochilor, acela era visul farmecului şi cele negre retrăiri a gîndurilor şi sentimentelor de astăzi. Pe vremuri, cînd copiii nu aveau telefoane mobile şi nu erau dependenţi de calculator sau tehnologie, viaţa lor avea alt sens.
A trecut prea mult de atunci, deşi amintirile sînt mai vii ca oricînd în sufletul meu.
Deseori adulţii şi-ar zice: “Copilărie, dulce copilărie unde eşti?” cu dealul verde cînd zburdam cu aripi de înger… Da, copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce. Copilăria e soarele dimineţii ce îţi dă o rază caldă tot restul vieţii, dar e foarte trist cînd ea trece fulgerător. Copilăria este vîrstă la care sîntem cel mai aproape de Dumnezeu şi de toate tainele existenţei, în ea plîngem şi rîdem, ne supărăm şi iertăm. Dacă vor citi copiii de astăzi vieţile noastre din copilărie, poate vor spune că am dus o viaţă grea, dar eu eram fericită cu ceea ce aveam pe acele timpuri într-adevăr grele.
Părinţii mei
Cînd înfloreau copacii şi mirosul florilor răspîndeau aroma plăcută de primăvară, la 4 martie, părinţii mei mi-au dat viaţa dăruită de Dumnezeu. De aici începe tărîmul magic al copilăriei în sătucul Caşcalia, raionul Căuşeni din Moldova, într-o familie de slujbaşi.
TATĂL MEU, MODIGA ION, român de origine a fost venit din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, România. Aici şi-a format familia şi a rămas pentru totdeauna. Mama mea, Marioara, era dintr-o familie de Ţîbîrneni din satul Caşcalia, o familie foarte înrudită, în familie creşteau 7 copii. Dar mama a fost luată “de suflet” de un frate de al tatălui ei, Ţîbîrnă Timofei şi teotea Domnica. Copilăria mea se regăseşte mai mult în poala bunicii mele Domnica pe care de abia o ţin minte şi ea mereu îmi cînta cîntecul de leagăn. Fiind mai mărişoară, tot o întrebam pe mama de unde, totuşi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: “Te-am plămădit în trup, copila mea, precum albina plămădeşte mierea. Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri crescuţi în nopţi de umbre şi lumini, în veghea mea de chin îngreunată te-am mîngîiat cu a genelor mişcări şi te-am scăldat în calde revărsări de dragoste adîncă şi curată, căci tu-mi eşti dulce ca mierea, frumoasă ca un trandafir şi gingaşă la mîngîiere. Şi lacrima-mi căzuse pe al tău obrăjor, fiindcă nu ştiu ce soartă te aşteaptă. După mulţi ani tot mă plîngeai că nu am avut noroc în viaţă. Ştiam că nu mai eşti a mea şi eu rămîn ca un stînjinel bătut de nea pe care nici o rază nu-1 învie.”
Mama — ce cuvînt înălţător — primul nostru cuvînt. Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul şi un chip sfînt ne apare în faţa ochilor atunci cînd îl rostim. Bine o cînta pe mama scriitorul G.Vieru: “o fire blîndă, femeie muncită, izvorul tuturor fiinţelor este mama, fiindcă ea ne-a dat viaţa. Mama ştia pe de rost o poezie cu numele “Şapte pui şi o biată mamă”. Cu durere în suflet povestea cum pasărea mamă îşi hrănea puişorii ce o aşteptau cu gurile căscate, ca mama să le pună în cioc un viermişor. Dar puii au crescut şi au uitat cine le-a adus vermişorii. Cînd s-a întors la puii ei cu hrana, găsise cuibul gol şi amuţit. Atunci ea a continuat să caute puişorii pînă i-a albit pana, pînă cînd, în cioc, seminţa a-ncolţit.
Ce înseamnă o mamă? Ea este dragoste, iubire, sacrificiu, ajutor, prietenie, călăuză, sfătuitor, corectitudine, sinceritate, sprijin şi ea toată viaţa ne plînge amarul.
Mama semăna cu bunica Mărioara, mereu cu un zîmbet de om bun şi lucire de înţelepciune la colţul ochiului. Bunica Mărioara venea dintr-o familie de oameni înstăriţi din satul Tănătari, raionul Căuşeni. Deseori ea ne povestea cum bunelul Ion Ţîbîmă a furat-o pe ea din satul Tănătari şi a adus-o în Caşcalia.
Copilăria e uşoară. Ce-i pasă copilului cînd mama şi tata se gîndesc la neajunsurile şi nevoile vieţii? Mai des mama n-avea din ce ne face mîncăruri gustoase, ne lăsa o bucată de mămăliguţă şi pleca în cîmp de dimineaţă. Ca să căpătăm dulciuri, ne căţăram în salcîmul de la poartă şi cronţăiam cu cel mai mare gust acei fragezi lăstari. Mai tîrziu, în grădină aveam sădiţi nişte pomi fructiferi şi, cînd ni se lăsa o foame nemaipomenită, mîncam fructele cele verzi şi amare, care ne curmau pîntecele. Şi ce mai păţeam, vai de noi! Să vezi pe urmă ce mai pîntecăream. Cînd venea mama din cîmp ne găsea adormiţi, murdari şi vai de noi. În familie eram trei copii: Gică, Nina şi eu, Veronica.
Biata mamă, Dumnezeu s-o ierte, mult a mai muncit şi a suferit în viaţă. Acum o privesc ca dintr-o mare îndepărtare de vis, ochii ei căprui, umeziţi deseori de o lacrimă care putea fi semnul unei ascunse tristeţi, erau umbriţi de negrele gene stufoase şi sprîncenele dese, părul îl avea prins lîngă urechile mici cu agrafe şi strîns apoi intr-un coc mic. Faţa era albă şi trasă şi fruntea înaltă tăiată sever, cu buze pline. O tipică ţărancă muncitoare cu palmele bătătorite de sapă, hîrleţ şi de coasă. Mama cu iscusinţă putea face toate lucrurile femeieşti şi bărbăteşti, deasemenea. Dis-de-dimineaţă ea aranja toate lucrurile gospodăreşti, după care pleca în cîmp. Întorcîndu-se de la munca în cîmp, se apuca de alte treburi. Pînă noaptea tîrziu dîrdîia maşina de cusut. Se făcu de nevoie şi croitoreasă. Toate hăinuţele noastre erau cusute de ea, ştia cum să combine diferite peticuţe de materie sau împletea, torcea, croşeta. Totul în casă era pregătit de mîinele ei truditoare. Din cele mai vechi haine mereu tăia lente de materie diferită cu care ţesea ţolişoare de aşternut pe jos. Nu mai avea timp să vorbească cu cumetrele, era mereu ocupată. Pentru a dovedi să faci toate lucrurile casnice, spunea ea, trebuie să faci cîte două-trei lucruri deodată, dar să le faci cu stăruinţă.
Casa bătrînească fusese zidită încă de unchiul Timofei în mijlocul grădinei, era lipită cu lut, nu era pe atunci ciment. De aceea, mama mereu avea grijă să înnoiască faţa casei. În fiecare vară, da jos lutul ce s-a cojit şi lipea din nou cu lut şi baligă de cal. De aceea ea strîngea acest material de construcţie şi-l păstra, mereu avea de lipit. După aceasta, ea văruia frumos casa şi trăgea brîiele, aşa numea ea partea de jos a peretelui vopsită cu negru. Cu mare iscusinţă trăgea firul de aţă cu care făcea brîiele la casă. Pe atunci nu se găseau vopsele sau erau foarte scumpe şi de aceea ea combina diferite feluri de plante pentru a vopsi uşorii sau împrejurul ferestrelor.
Deasupra foişoarelor verzi, ca o streşină, crescuse bogată o viţă de vie cu struguri cu boabe mari, negri-albăstrii, răspîndind un miros dulce-acrişor. Toamna, cînd adia vîntul, casa întreagă plutea în beţia parfumată a ciorchinilor mereu sănătoşi, pătînd sîngeriu tencuiala de lut a casei. Frumos îngrijită era şi bucătăria de vară cu ferestrele ascunse de ciorchinii de poamă albă, văruită toată în albul varului curat. În mijlocul ei — o masă lungă şi butucănoasă de lemn de stejar, închipuită din bardă, peste care spînzura necontenit, pînă la podele, o faţă de masă, brodată pe margini cu rîuri roşii. Şase scaune ocoleau masa. Pe perete în colţ era atîrnată o iconiţă cu Maica Domnului. Prin ogradă, mama stropea cu apă praful şi mă punea pe mine să mătur, eram ca de trei — patru ani şi nu mai aveam eu putere să mătur bine, dar mă străduiam.
Acum i-aş spune cu cuvintele poetului:
“O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi,
Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi.
Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt, se scutură salcîmii de toamnă şi vînt,
Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău, mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
Ţin bine minte că, deseori, mama mă lua cu ea la muncă în cîmp, fiindcă n-avea cu cine mă lăsa acasă. Eu era cea mai mare şi prima. Prelucra mama viţa de vie cu sapa, iar aici creştea un chirău, vai şi amar! Îl tăia, bătînd cu sapa în pămîntul uscat de arşiţa de soare, neapărat de cu toamnă, doar n-avea cu ce îl ara. Toată ziua muncea fară întrerupere în arşiţa soarelui. Pe mine mă lega de un nuc ce creştea la marginea lanului de vie ca să nu mă piardă, îmi lăsa ceva de mîncare, dar pentru toată ziua era puţin. Mama n-avea timp să stea cu mine, de aceea eram lăsată în voia soartei. Plîngeam cît plîngeam şi apoi mă linişteam, fiindcă mama îmi explica că e nevoită să muncescă, mîine avea alt lan de prăşit. Nu mai ştiu ce puteam eu să înţeleg la patru ani, dar aşa era situaţia. Părinţii noştri nu mai aveau ei timp pentru educaţia noastră, în mare greutăţi am fost crescuţi. Eram nevoită să stau legată de un copac că altfel putea să nu mă găsească mama acolo unde m-a lăsat. Mama trebuia să se isprăvească cu toată gospodăria, fiindcă tătăca făcea concentrarea în armata română. Eu, fiind flămîndă, mîncînd ţărînă şi plîngînd întruna, în sfîrşit adormeam cu faţa în ţărîna din jurul copacului. Mama era hăt departe în deal, nu-mi putea auzi suspinele mele.
După ce mama termina de săpat lanul de vie, trebuia să alerg după mama la fuguliţa cu picioarele goale, prin bolovani, pînă în sat — erau la vreo 4 km depărtare. Aş fi vrut ca mama să mă mai сruţe, dar şi ea era chinuită şi obosită, se grăbea să întîlnească vaca pentru a o mulge, aşa că mai mult de-a tîrîitelea ajungeam acasă. Flămîndă, obosită, murdară şi plînsă, adormeam cu stomacul gol pînă ce mama mai facea ceva de mîncare. Deadea Timofei, de care a fost înfiată mama mea, avea cîteva desetine de pămînt arabil, pămînt propriu, şi un lan de vie. După ce au decedat bunicii, pămîntul trebuia prelucrat, de aceea toată povara muncii a căzut pe umerii mamei. Ea era nevoită să lucreze cu ziua la alţi consăteni mai înstăriţi, ca, pe parcurs, s-o ajute şi ei cu mijloace tehnice să-şi prelucreze bucata de pămînt.
Şi, ca să vezi, soarta îşi joacă rolul. Pentru acest pămînt, mai tîrziu, familia noastră a fost numită familie de bogaţi, culaci le ziceau ruşii, şi în anul 1949 am fost deportaţi în fundul Siberiei, în regiunea Kurgan, raionul Safaculevo, în sovhozul Ialani.
Uneori mă frămîntă subiectul umbrei nemiloase a omului. Mama muncea în cîmp şi acasă, o muncă distrugătoare, mistuitoare, iar noi, copiii, eram rămaşi soartei. Noi nu aveam pe atunci jucării. Ţin minte că ne jucam “de-a harbujii”. În mijlocul drumului, din praf de ţărînă făceam grămăjoare care se numeau harbuji. Jocurile mele erau numai acelea create de mine însămi, din petici vechi. Le înfăşam într-un scutec, mă rog, parcă erau copii mici de care aveam grijă să-i legăn şi să le cînta cîntecul de leagăn ce î1 auzisem de la bunica. Mai tîrziu, tataica îmi confecţionase unele jucării din lemn, cărucior sau pătuc, unde puneam păpuşa să doarmă. Dar nu mai ţin minte să fi avut şi alte jucării cumpărate. Toată ziua stăteam singurică acasă, nu mai aveam cu cine schimba o vorbă, în afară de păpuşa cea de cîrpe. Cea mai bună prietenă a mea era Saşa, care, pe urmă, îmi devenise rudă, căsătorindu-se cu un frate a mamei. Celelalte vecine, Olga şi Ioana, nu-mi plăceau.
Satul nostru Caşcalia este un sătuc aşezat în sudul Moldovei, pe malul unui rîuleţ care se numeşte Bîc. Cred că această denumire s-a păstrat de la un cuvînt rusesc ce înseamnă ˝bou˝. Aici se găsea puţină apă pentru a adăpa animalele şi mai mult boii erau cel mai bun transport. Satul se găseşte la o depărtare de vreo 50 de km de oraşul Bender. La 4 km de sat circulă trenul ce opreşte la Halta, denumirea rămasă din timpul războiului. Halta înseamnă în limba nemţească ˝oprire˝. Dar denumirea satului Caşcalia este de origine turcească, de pe timpurile cînd aceste meleaguri erau ocupate de turci. Acum mă găsesc în Germania şi mă lămuresc puţin cu limba turcă, fiindcă aici locuiesc 35% de turci. Ei au fost invitaţi pentru reconstruirea ţării din timpul războiului. Şi acum îmi dau seama de ce satul nostru şi alte sate aşa ca: Baccialia, Taraclia, Cimişlia, Caşcalia au terminaţia cuvîntului ˝-lia˝. Aceasta provine de la numele moşierului ALI. Pămînturile sînt arabile, aici rodesc multe cereale şi pomi fructiferi, lanuri de vii. După război, satul a devenit populat cu construcţii care mai de care mai frumoase. În centrul oraşului se înalţă o frumoasă biserică către care se îndreaptă populaţia în fiecare duminică. Cea mai apropiată cale ferată este gara Căinari şi centrul raional Căuşeni. Satul Caşcalia este meleagul meu natal, unde mi-am petrecut copilăria, unde am ascultat vrăjitul izvoarelor, muzica picăturilor de ploaie şi tropăitul prin ploaie cu picioarele goale.
Iată că în anul 1940 în familie s-a născut o soră a mea, Diamanta, care a vieţuit spre regret numai cinci zile. Mama a numit-o aşa în cinstea primei mele învăţătoare, ce nume înălţător! Mult am plîns eu după ea, de ce s-a dus acel copil nevinovat? Dar trebuie să spun că copiii mici pe atunci mureau des, nu mai erau nici doctori, nici medicamente. Pe cînd părinţii mei făceau serviciul lor la gara Căinari, s-a ivit şi sora mea cea mai mică, Nina. Creştea şi ea singură, neîngrijită. Părinţii erau ocupaţi mereu cu nevoile gospodăreşti, pe cînd eu învăţam la şcoala primară din Caşcalia şi trăiam la lelea Druţa. Nina creştea greu, era slabă lipită pămîntului, nehrănită la timp, pîntecărea mereu şi, lăsată soartei, vopsea pereţii cu acestă soluţie. Dar iată că a mai crescut, s-a vindecat şi a devenit un copil iubit în familie, mai ales era iubită de neamurile mamei, ei ziceau că ea seamănă cu Ţîbîrnenii. Dar eu semănăm cu tatăl meu, el era român de origine, adică era străin, precum şi a fost străin toată viaţa. Cînd tata a decedat, Saşa lui Alexei îl bocea, zicînd: “Străinelul, nostru străinel!”
Familia Ţîbîmenilor a fost o rudenie numeroasă în sat. Mama mai avea trei surori şi doi fraţi, dar rude nu chiar apropiate erau în tot satul, ba cumătri, ba nănaşi de cununie ş.a. Eu eram cea mai mare în familie şi trebuia să ajut pe maică-mea în toate treburile gospodăreşti: să fac curăţenie, să pregătesc mîncare, să spăl vasele şi, desigur, mai aveam şi o însărcinare mai de răspundere — să stau cu fratele Gică, care era mai mic decît mine cu 4 anişori. Şi eu, fiind în vîrstă de cinci ani, îmi faceam lucrul destul de conştiincios pentru educaţia fratelui, dar, mă rog, ca copil nu-mi mai dam bine seama de toate ce cunoşteau vîrstnicii. Mama trebuia să muncească în cîmp şi acasă, fiindcă tatăl era dus la concentrarea română. Ţin minte că mama îmi lăsa ceva de mîncare mai bunişoară pentru sugaciul Gică şi eu, hrănindu-1, mai scăpam pe gît cîte o bucăţică de În fine, vroiam şi eu să mă joc cu copiii din stradă şi atunci fugeam şi uitam că sînt educatoare. Deseori mă jucam cu ghimpi de salcîm, cu care pe frunze de copaci coseam cu aşa-zisă maşină de cusut, adică înghimpînd pe frunze conturul unor siluete de flori. Mama mă lăuda, zicea că voi fi o bună croitoreasă. Odată, văzînd că Gică nu vrea să doarmă, iar eu vroiam numaidecît să fug la joacă şi vroiam să zbucnesc cu fuguliţa, îmi dă prin gînd că aş putea să-i cos ploapele lui Gică şi el va dormi. Şi ce credeţi?! După prima înţepătură, a început să ţipe cît î1 ţinea gura. Am început să ţip şi eu, îmi trecuse de joacă. Nu mi-am mai dat seama de ce am facut-o. Totuşi, cinstit i-am povestit mamei ce năzdrăvenii am făcut şi cred că vă pricepeţi ce mi s-a întîmplat pentru osteneala mea creatoare. Acum stau şi privesc în albume ferecate cum eram şi eu copil şi zîmbesc ca altă dată. Copilăria e un lucru minunat. Copilăria e o poveste ce te cuprinde şi apoi te lasă şi, cînd ajungi bătrîn, ai zice că a fost copilăria frumoasă, dar a fost, azi nu mai este şi s-a perdut în infinit. Şi astăzi aş zice odată cu Eminescu: “Astăzi chiar de m-aş întoarce, A-nţelege n-o mai pot, Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” Astăzi Gică e bătrîn şi el şi ne aducem aminte uneori de peripeţiile ce le faceam împreună. Nu mai existau grădiniţe de copii, nu mai existau jocuri electronice, computere, dar copilăria ne părea frumoasă şi ne-a rămas în amintire pentru totdeauna. A fost pentru noi, micii, o copilărie fericită. Părinţii aveau nădejde în noi că vom asculta de poveţele lor şi ne mulţumeau pentru ajutorul nostru copilăresc.
MAMA MEA, MĂRIOARA, fusese o ţărancă născută aici în satul ei natal, Caşcalia. Ea nu făcuse multă carte, aşa era pe atunci. Copiii cei mai deştepţi puteau absolvi numai 7 clase, nu mai existau aşa obiecte ca limbile străine, lipseau pedagogi cu studii superioare, dar, terminînd 7 clase, copiii aveau o temelie adîncă în ştiinţele predate. Mama era o fiinţă de femeie foarte deşteaptă, ea se deosebea prin stăruinţa la învăţătură de alţi elevi. Ea povestea că, în anul cînd ea a absolvit 7 clase, numai 7 elevi din sat au terminat 7 clase. Mama, absolvind 7 clase a şcolii din Caşcalia, cunoscuse foarte mult. Pentru ea, cele 7 clase fusese o bună universitate. Vezi că pe atunci părinţii nu vroiau ca copiii să cunoască multă carte, mai bine să se ocupe cu treburi gospodăreşti, cu munca în cîmp, să îngrijească de vite ş.a. După război, mama lucra ca educatoare la grădiniţa de copii. În sat au fost înfiinţate primele instituţii sovietice. Mama, numită de consăteni Mărioara sau Maruşca, era o fire de om foarte bun la suflet. Femeile din sat veneau la mama după pui de flori, căci, dacă erau de la Maruşca lui Modigă, se prindeau imediat. Pe atunci în copilăria mea, ţin minte că nimeni nu vindea, ci totul se dăruia. În grădiniţă, mama nu sădea legume după cum făceau alte vecine, dar sădea cele mai frumoase flori. Vecinei din dreaptă îi părea rău că în grădina noastră cresc aşa flori frumoase. Noi le îngrijeam cu mare dragoste şi suflet, mama chiar vorbea cu florile, le lăuda că sînt atît de vrăjitoare şi minunate acele făpturi a lui Dumnezeu. De ciudă şi invidie vecina arunca gunoi peste minunatele flori. Mama însă nu se supăra, dar se gîndea cum ar face ca această femeie ră să priceapă ce daună face. De aceea, de fiecare dată îi arunca buchete de flori peste gard în grădina ei nemăturată. Vecina şi-a cerut scuze şi se mira ce inimă bună are vecina ce creştea florile şi de atunci ea a devenit o vecină mai bună.
Dar noi, copiii, am crescut, am învăţat şi am părăsit casa părintească. De cîte ori veneam acasă, mama ne cocea plăcinte şi ne cînta cîntecul ei de jale: “Astăzi plînge şi cuptorul, după voi, copiii mei, lăcrămează chir şi hornul, nu mai coc plăcinte pentru voi”. Ea ne zicea că a avut trei copii cu trei noroace “trei s-au dus, rămas-a dorul şi dragostea pentru ei, astăzi plînge şi cuptorul, după voi, copiii mei, fecioraşii tatei, dragii mei feciori, mama vă aşteaptă cu drag şi cu dor, a sosit şi timpul să veniţi la noi, fecioraşii mamei, că ni-i dor de voi”. Numai iubirea părintească este o iubire către copiii săi eternă şi neînţeleasă, care suceşte minţile, pînă cînd sîntem copii şi încă nu avem noi copii. Dar cînd sîntem lîngă părinţi ai impresia că această perioadă de viaţă nu se va sfîrşi niciodată. Aceasta e vîrsta întrebărilor, dar timpul este roata universului, el este de fiecare dată exact şi nu ascultă nici o explicaţie. Timpul dăruieşte oamenilor viaţa, dar peste cîtva timp o ia înapoi. În acea vîrstă nu-ţi dai seama ce înseamnă mama. O, mamă, gîndul îţi era numai la noi, nu aveai o clipă de odihnă. Lacrimile erau un bun medicament pentru bolile tale, lacrimile tristeţii şi a bucuriei omeneşti. Lumea s-a născut dintr-o lacrimă a lui Dumnezeu, spune o legendă populară şi femeile plîng mai mult decît bărbaţii de cinci ori. Mai vino, mamă, măcar odată-n vis, căci sînt singură şi mă lupt în taină, întinde-ţi braţele spre mine şi dojeneşte-mă de bine. În viaţa de apoi s-ar putea să ai mulţi prieteni,1a care să ţii mult, dar niciodată nu vei mai simţi dragostea şi blîndeţea pe care doar o mamă ţi le poate oferi. Domnul să te binecuvînteze acolo unde eşti acum. O lumînare — pentru dragostea de mamă — voi înălţa în mijlocul stelelor, flacăra ei pură să ardă veşnic în faţa tronului lui Dumnezeu.
Cînd se organizase sovhozul, Drumul Nou, în sat la noi, mama îşi luase un angajament de a îngriji viermi de mătase. Acest lucru trebuia mama să-l facă acasă, fiindcă în gospodăria sovhozului încă nu erau construite anumite încăperi pentru îngrijirea viermilor de mătase. Această ocupaţie era interesantă. De la început, mama primea 2—3 grame de viermişori atît de mici, încît se vedeau numai ca un vîrf de ac. În primele zile, era de ajuns să-i hrăneşti numai cu cîteva frunze de agude. Pe zi ce trecea, creşteau văzînd cu ochii şi le trebuia cît mai multă hrană, doar ei se hrăneau numai cu frunze de agude sau şorcov. Ei cronţăiau frunza aşa de iscusit, de-ţi era mai mare dragul privindu-i rozînd frunza de la un capăt la altul. Noi trebuia s-o ajutăm pe mama să strîngă saci întregi de frunză de agude. Noi ne căţăram pe vîrfuri de copaci şi mereu eram ocupaţi cu dobîndirea acestor frunze. Înainte de a începe ţesutul mătasei, viermii cronţăiau foarte multe frunze şi această perioadă de dezvoltare a lor era cea mai importantă, o perioadă de 2 luni.
După aceasta, venea timpul formării gogoaşelor. Atunci noi trebuia să aducem lăstari pe crengile cărora viermii îşi întindeau mătasea şi o depuneau ei pentru a-şi forma gogoaşa, înăuntrul căreia îşi găseau mai apoi mormîntul, căci din cadavrul viermilor se iveau fluturii, care îşi depuneau iarăşi ouşoarele acestea mici, care iarăşi se dezvoltau în altă generaţie de viermişori de mătase. După ce toţi viermii îşi găteau gogoaşa, noi le strîngeam şi ele erau transportate la Bender, la combinatul de mătăsuri. Apoi, în ceaunuri mari, gogoaşele se ferbeau şi se elimina acest fir de mătase foarte subţire, din care se prelucrau diferite stofe fine. Pentru acest lucru deosebit se plăteau foarte ieftin aşa zise-le lucrătoare. Asemenea muncă era foarte migăloasă şi cu răspundere. Mama avea mereu grijă ca viermii să nu fie flămînzi sau nu cumva să se schimbe temperatura în încăpere. Această situaţie era foarte periculoasă pentru ei. Era dăunător desigur ca frunză să fie umedă, de exemplu, după ploaie. Vai de capul mamei, era mereu îngrijorată de starea viermilor. Casa cea mare era eliberată pentru creşterea viermilor de mătase. Pentru noi copiii, desigur, această ocupaţie era nespus de interesantă. Să auzi cum cronţăie viermii şi să vezi cît de iscusit ei o rodeau de la un capăt la altul. Dar pentru mama nu mai exista nici sărbătoare şi nici pauză în această perioadă de dezvoltare a viermilor. Acum, cred eu că nu mai există adevărata mătase, adică adevărata mătase se transportă din alte ţări, cum ar fi din China. Acum peste tot se vinde numai mătase artificială. În ultimii ani, mama ţesea covoare, tăia mereu lente din cîrpe. Numai ce auzeai cum bătea din spadă la covoare şi mai ales ea ţesea noaptea, cînd toată lumea dormea, dar pe ea n-o lua somnul, fiindcă avea tensiunea ridicată şi se temea, săraca, să nu moară prin somn. Totuşi de tensiune n-a scăpat, ea şi-a jucat rolul în ultimile sale zile.
TATĂL MEU, MODIGA ION, a fost un om foarte talentat, cînta foarte frumos la vioară. A lucrat director de şcoală în satul Caşcalia. El organiza serate interesante, organiza grupe de dansatori cu care ocupase primele locuri la olimpiade şi concursuri raionale. Într-un timp a lucrat ca notar şi primar în sat. Fiind român de origine, avea o dicţie extraordinar de frumoasă. De o statură şi ţinută frumoasă, inteligent şi deştept, era foarte stimat de oamenii din sat. Terminînd studiile pedagogice în Timişoara, România, el îşi alege locul de muncă pedagogică în satul Caşcalia, raionul Căuşeni. Aici o observase pe tînăra Marioară ce numai terminase 7 clase, tinerică, frumoasă şi bogată după cum se considera în sat. Ea a fost înfiată de Timofei Ţîbîrnă, om înstărit şi văzut în sat, căruia nu i-a dat Dumnezeu copii. Maruşcuţa era cea mai dulce fiinţă în acea familie. În curtea lui Timofei Ţîbîrnă se înălţau două case, o curte mare, lanuri de grîne şi vii. După cum tînărul pedagog numai avea nimic în afară de bastonul şi vioara ce îl însoţeau mereu, se gîndise că Mărioara ar fi o bună candidatură de soţie, măcar că ea era cu 13 ani mai tînără. Tot mai des în casa lui Timofei se afla ca oaspete tînărul pedagog. El se îndrăgostise întocmai, privind-o pe Maruşcuţa gospodărind pe lingă casă, harnică ca o furnicuţă. Din vorbă în vorbă, la un pahar cu vin, tînărul îndrăznise să o ceară ca mireasă. Cînd deadea Timofei îi povestise despre convorbirea cu tînărul pedagog, fata se fîstîci şi, roşie ca macul, spuse că nu vrea să se căsătorească, că e prea tînără pentru a forma o familie şi încă nu înţelege nimic în acest domeniu. Dar Ionică tot mai des insista la căsătorie şi fiindcă fata tot zăbovea, Ionel cam dădea pe la crîşma din sat şi îşi cînta cîntecul la vioară:
“Cînd se duce lumea la culcare, cine umblă beat prin cîrciumoare?
Este Ionel, bată-l norocul, care bea ca să-şi mai stingă focul,
Focul, care frînge inimioara, fiindcă nu-1 iubeşte Mărioara.”
Între timp, Mărioara se îndrăgostise, tot mai tare îi apăsa inima, văzîndu-1 trecînd pe lîngă casa lor cu un costum frumos, cu pălăria şi bastonul. Mărioara î1 iubea grozav, nu-şi mai găsea locul, dar vezi că deadea Timofei nu mai vrea să aibă un ginere hoinar, fără pămînt şi avere. De tînărul pedagog erau îndrăgostite toate fetele din sat, dar se gîndeau că sînt simple ţărance şi nu sînt de nasul acestui inteligent băiat. Ele îi cîntau: “Ce-ai găsit, Ionel, la Mărioara, ce ţi-ai pus pe flăcări inimioara? Pentru ce te plîngi tu, măi băiete, cînd pămîntul este plin de fete?” Dar pentru Ionel exista numai o fată în sat — Maruşcuţa. Acest cîntec era preferatul tuturor consătenilor. După ce în sat s-a sărbătorit cea mai frumoasă nuntă, această pereche de tineri erau invitaţi mereu la petreceri, cumătrii, nunţi şi toate petrecerile se începeau cu cîntecul preferat al consătenilor: “Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule”. Apoi, cînd lua el vioara cea îndrăgită şi trăgea primul acord la vioară şi răsuna o dulce melodie, “Ciocîrlia”, toţi stăteau cu gurile căscate, după cum se zice în popor. Sau cînta într-o seară la vioară, aici lîngă inima mea şi din strunele ei, ca şi din ochii mei, şir de lacrimi curgea. El cînta cu un tenor minunat… Avea un dor nemîngîiat, fiindcă a plecat de acasă după ce terminase studiile pedagogice fară voia părinţilor. A trecut graniţa peste Prut şi aşa s-a pronunţat soarta să rămînă pentru totdeauna în Moldova: “Şi geme vioara pe strune de foc, În suflet îmi picură doar nenoroc…” El suferea mereu pentru patria ce o părăsise, şi-şi cînta amarul… Şi-şi aducea aminte de casa părintească din Ţuţcani, de părinţii şi mai ales de mama, care mereu î1 plîngea că a plecat şi el era cel mai iubit, fiind mezinul. Şi atunci el le zicea: “De ce m-aţi dat la învăţătură? De ce m-aţi dus de lîngă voi? De ce m-aţi dus de acasă? Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas la coasă”. Şi el se gîndea, dacă nu ar fi plecat la învăţătură, nu se plîngeau părinţii de soarta lui: “Şi-atunci eu nu mai rătăceam, pe-atîtea căi răzleţe, şi-aveaţi şi voi în curte acum — un stîlp la bătrîneţe”. Tatăl meu venise în familia Ţîbîrnă fară bogăţie şi avere. Bogăţia lui a fost talentul, vioara, bastonul şi profesia frumoasă de pedagog. Cîteodată, cînd mama era obijduită de tatăl meu, deadea Timofei îi zicea: “Ia-ţi vioara şi bastonul şi pleacă”! Da, tot timpul el a fost străin pentru neamurile Ţîbîrnenilor. Într-un fel, am fost şi eu străină, fiindcă semănăm cu tatăl meu. Dar soarta este soartă. Părinţii mei au vieţuit împreună aproape 50 de ani, au păstrat căsătoria prin acele nevoi şi chinuri. Cu o lună înainte de a se împlini cei 50 de ani de căsătorie, mama a decedat şi, pe patul ei de moarte, ea şi-a adus aminte, cum noi copiii am dorit să le sărbătorim acest eveniment — nunta de aur…
Au trecut anii şi eu de acum am încărunţit şi pe unde numai nu i-a necăjit şi pe ei soarta. Au fost vremuri grele, război, sărăcie, foamete, ocupaţie ba de ruşi, de români, de turci, Siberia, de care se temeau toţi pe atunci. Cică secretul soartei rămîne veşnica ghicitoare pentru toţi şi fiecare din veac în veac, din an în an, din zi în zi, din oră în oră. Bătrîneţea este o lege a firii. Tatăl meu a vieţuit 96 ani, o vîrstă foarte înaintată. Se zice că viaţa care durează mai mult este un semn de civilizaţie, este un dar de la Dumnezeu şi o cucerire, o ocazie extraordinară pentru o convieţuire mai umană şi valoarea omului se măsoară după greutăţile prin care a trecut. Dificultăţile îţi întăresc mintea aşa cum munca fizică îţi întăreşte corpul.
După ce mama a decedat, tatăl a supraveţuit încă 13 ani, anume atîţia ani cu cît el era mai în vîrstă decît mama:
— Cum te simţi?
— Da cum? Totdeauna singur, căci numai singurătatea îţi aduce împlinirea.
— Mai vezi ce citeşti?
— Cam rău văd, dar dacă nu citesc, simt că pierd contactul cu întreaga lume.
— Doar ai prieteni, poţi lua un pahar de vin cu ei.
— Asta e adevărat, dar cărţile sînt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni.
— Da, cărţile sînt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători profesori.
— Cum mai înfrunţi problemele vieţii singurel?
— Problemele aduc experienţa, iar experienţa aduce înţelepciunea.
Da, într-adevăr, înţelepciunea unui om bătrîn este şi o viaţă organizată. Inteligenţa unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să o suporte. Tatăl a fost capabil să se îngrijească, să se poarte cu consătenii, respectîndu-i, de a-şi lua pălăria din cap şi închinîndu-se pînă la pămînt. Aşa a fost pînă la 96 de ani.
— Ce să fac, nu mă plîng, doar viaţa se scurtează sau se lungeşte în funcţie de curajul persoanei respective.
Acelea au fost ultimile cuvinte ale unui om inteligent şi curajos. Glasul frumos de tenor şi l-a păstrat pînă la adînci bătrîneţi. Mereu îşi cînta cîntecul preferat: “Bătrîneţe, haine grele, ce n-aş da să scap de ele, trec zilele trec şi eu, îmbătrînesc şi-mi pare rău”. În viaţa lui el n-a gustat nici o pilulă pentru careva boală şi nici nu a suferit de boli. Cînd fuma, îl mai auzeai tuşind, după ce a lăsat fumatul, era totdeauna sănătos. În ultimii ani nu mai putea să cînte la vioară, îi tremurau degetele şi era cam trist. La 96 de ani el nu uita lucrurile, creierul lui era mereu antrenat.
— Dragostea către oameni este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.
— Dar sînt oameni diferiţi.
— Dar să ştii, fiica mea, chiar şi printre ghimpi se nasc trandafiri. Pentru dragostea unui trandafir, trebuie să suporţi spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins.
Tatăl meu a avut o viaţă zbuciumată, conţinutul căreia cuprinde o ironie amară. Soarta l-a zdruncinat şi împins în multe locuri, alergînd după speranţe irealizabile. Şi acum, privind pietrele funerare de pe mormînt îmi fac grele impresii despre ei, părinţii noştri, Ion şi Mărioara. Aici se reîntorc amintirile despre ei, ce mi le-au făurit în mintea mea. Gîndurile mă izbesc spre acea zi, zi de Paştele Blăjinilor. Mi se zbate inima de cele mai puternice impresii ale unei zile triste şi reci de toamnă, cu noroi, abia se mişca automobilul în care î1 petreceam pe tatăl meu pe ultima cale. Eu cu sora mea, Nina, stam lîngă sicriul din maşină, dar fratele Gică cu cumnata mea, Lora, conduceau funeraliile spre ţintirimul din dealul Caşcaliei. Trecînd pe lîngă fosta casă părintească din drum spre ţintirim, cortegiul s-a oprit, şi tatăl meu trebuia să-şi ia rămas bun de la acel pămînt sfînt, stropit de sudoarea şi lacrimile sale. Aici se înălţa o casă frumoasă construită de medicul veterinar, un om străin venit din alte părţi. Doamne, ce timp mai era… Şi de ce omul nostru, consăteanul nostru, nu a luat seamă ce face, nu le-au mai întors casa părintească. A izbucnit un bocet parcă venit de sub pămînt, un bocet cu adînci suspine. Pe locul acesta, tatăl îşi găsise oprirea şi frămîntarea, aici şi-a depus ultimele forţe, de aici şi-a lăsat baştina, de aici a fost deportată familia noastră în Siberia. Salcîmul din poartă rămăsese zdrobit de ani parcă îşi lăsase ramurile lui aplecate spre pămînt şi el îşi luase ultimul rămas bun de la acel ce l-a sădit, de la fostul stăpîn de casă. Aici unde îşi construise casa, aici unde depusese ultimele forţe omeneşti împreună cu Mărioara pe care şi-o alesese de soţie şi cu care trăise un car de ani împreună. Aici e locul udat cu lacrimi de jale, aici din acel cuib strămutat şi dus în fundul Siberiei. El, român de origine, cu mulţi ani în urmă trecuse peste Prut cu diploma de pedagog în buzunar şi cu scumpa lui vioară cu care îşi cînta “Ciocîrlia”, iubita lui melodie. Aici unde îşi găsise destinul familial, aici unde a fost primit ca ginere de către deadea Timofei Ţîbîrnă, aici unde îşi găsise şcoala iubită cu copiii caşcalienilor, aici unde înfrumuseţase pămîntul cu pomi fructiferi. Dar nu i-a fost dat de la Dumnezeu, probabil, ca de aici să plece în ultimul drum. El a trecut prin multe stingherii ale soartei şi împrejurări dureroase. Clipa cea de pe urmă era prea izbitoare pentru a te apăra de suspinul şi bocetele consătenilor şi a neamurilor care îl petreceau spre ultimul loc de odihnire. E un lucru groaznic să fii chinuit de acea conştienţă, de acea nelinişte sufletească tainică a cugetului chinuit de o apăsare grea a sufletului. Mi se părea că pămîntul se desface în două, mi se părea că el, tatăl, se va scula din sicriu să-şi spună ultimul cuvînt ce nu a dovedit să-l spună cuiva şi să-şi vadă pentru ultima dată locul său udat cu lacrimi. Dar glasul bocitor al Saşei lui Alexei, adică a cumnatei mele, tot mai asurzitor răsuna în vale: “Străinelul nostru, străinel”. Vezi că el a fost totdeauna străin pe acest plai moldovean. Dacă e adevărat că părul uneori ţi se face ˝măciucă˝ în cap de chin şi durere, apoi aşa mă simţeam eu, foarte mişcată de bocetele ce răsunau în gloata de oameni ce petreceau răposatul pe ultimul drum. Maşina de-abia se mişca, de-abia tîrîiau picioarele prin noroi oamenii care înaintau încet spre ţintirim. Îndată ce se lăsă mantia neagră a acestei zile cenuşii, mi se părea că fiecare bolovan striga: “Scoală-te şi te uită ce ai lăsat în urmă!” Ceaţa se îngroşase şi mai tare cînd procesul funerar a ajuns la uşa cimitirului. Cîndva, el, Modiga Ion, a fost ales de consăteni să organizeze ordine la cimitir, să construiască un nou gard, şi această poartă a cimitirului a fost construită de el şi acum s-a deschis larg pentru a-1 primi aici. Rămăsesem cu picioarele amorţite, auzind sunetul puternic al clopotelor bisericii din sat. Înfăţişarea noastră fu mişcătoare pentru inimile miloase ale oamenilor, care ne strîngeau mîinile zicînd: “Dumnezeu să-l ierte că bun om a mai fost”. Suferinţele mele exterioare nu însemnau nimic faţă de ceea ce se petrecea în sufletul meu, nu mai auzeau ce zice preotul, numai cuvîntul ˝Amin˝.
Sora mea, cu 10 ani mai mică, creştea o fată blajină, cu ochii mici care se închideau ruşinaţi la fiecare cuvînt mai tare rostit de tatăl meu, cu umerii obrajilor bucălaţi. Avea gura ca o cireaşă, mică, roşie şi cărnoasă, ca la Ţîbîrneni, şi umezită tot timpul şi ea trecea cu limba peste buze necontenit ca şi cum s-ar fi lins de ceva gustos, întărind aerul ei cuminte, copilăresc şi nevinovat, rostind poezia de Crăciun “Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi”. Şi aşa se ţinea de gîtul mamei, cu ochii în lacrimi fericiţi, în lumina plăpîndă a lumînărilor din jurul Bradului de Crăciun. Moş Crăciun cu plete dalbe, venind din poveşti, îi aducea dulciuri cu scorţişoară şi zahar vanilat, cu un glas de copil ruşinos, glas venit de departe, duios şi subţire, şi ea începea să plîngă fericită cu lacrimi mici ca boabele de cristal alunecînd pe obrajii ei bucălaţi. Clipea des cu pleoapele ei ca un spic de grîu şi îşi umezea buzele. Numai ce o vedeai jucînd în jurul bradului de Crăciun după melodia din vioară a tatălui meu. Acum are o familie frumoasă, cu o fată simpatică, Lena, şi un fecioraş, Olejca. El a devenit muzicant ca şi tatăl său, Nicolai. Nina este o mare gospodină, ştie a coace diferite plăcinte şi dulciuri, este o mamă duioasă. Acum ne întîlnim foarte rar, ba chiar, după 7 ani de zile trăiţi în Germania, ne-am întîlnit pentru prima oară, ne-am plîns şi ne-am îmbrăţişat. Ea ne-a întîlnit la Odessa cu maşina lui Alexandru, feciorul lui Gică. Atunci cînd Gică şi cu Nina erau încă mici, mă rog, eu eram educatearea lor, aveam grijă de ei cînd mama era plecată la cîmp. Şi eu tot încă nu prea mare fiind, îmi îndeplineam funcţia de educatoare destul de cuviincios, fiindcă mama nu avea alt ajutor, nu existau pe atunci grădiniţe de copii. Uneori ne mai lăsa pe la bunica Mărioara, ea trăia sus în deal pe o ulicioară cu salcîmi. La bunica era cel mai bine, nu mai aveam eu atîta grijă de cei mici. Îmi aduc aminte de linguri de lemn, opaiţe şi ulcioare de lut şi tot tacîmul bucătăriei ţărăneşti, iar sufrageria era o tindă cu un cuptor de copt pîine, laviţe de lemn, cu păritare, la mijloc de casă o măsuţă rotundă, cioplită din lemn cu patru picioare, o găleţuică tot din lemn meşterită pentru apă şi ceaunele negre de fum în care pe acele vremuri bunica făcea mămăliguţa, ce o mîncam cu mare gust. Era o atmosferă tipic ţărănească unde uneori mirosea a pîine proaspătă coaptă de bunica. Ne plăcea mult cojiţa de pîine proaspătă în care pe lîngă faină de grîu se adăuga şi faină de porumb. Pe podeaua de lut bunica aşeza iarbă sau fîn care mirosea a pelin şi prospeţime. Dar cînd bunica aşeza laptele de vacă în ulcioarele de lut, în casă mirosea a lapte de vacă, a chişleag şi smîntînă. Uneori bunica ne ospăta cu caş de lapte de oi. Aşteptînd acest caş, ne lingeam pe gură. Desigur că bucatele bunicii erau cele mai gustoase. Dar vezi că de la un timp bunica se îmbolnăvise de o boală paralizase care o paraliase de o mînă şi un picior, dar şi aşa bolnavă îşi ducea gospodăria, aşezînd mereu cu mîna stîngă pe cea dreaptă paralizată, tîrîind cu greu piciorul drept după ea. Noi o mai ajutam cîte puţin, dar, ca copiii, repede vroiam să fugim la joacă. Lelea Druţa avea mai mult grijă de ea, de două ori pe zi îi aducea un ulcioraş cu ceva cald să mănînce. Bunica crescuse şapte copii. Dar vezi că la greutăţi, la bătrîneţe, n-avea cine s-o ajute. Mama mereu recita o poezie “Şapte pui şi o biată mamă”. Vezi că cînd erau puişorii mici stăteau mereu cu gurile căscate ca mama să le aducă viermişori în guşă. Dar cînd puişorii au crescut, au zburat care încotro, uitînd de mama lor. Şi degeaba mai striga mama lor după ajutor, nimeni n-o mai auzea. Şi acest lucru aduce disperare pentru mamele care cresc copii, care nu mai răspund de faptele lor. Aşa ceva des se întîmplă şi în viaţa noastră de toate zilele.
Studiile mele
Şcoala primară
La vîrsta de 6 ani eu am plecat la şcoala primară din satul natal, Caşcalia. Fiindcă tatăl meu era director de şcoală, plecam deseori cu el la şcoală, îmi plăcea să fiu şi eu elevă, de aceea tatăl meu m-a dat la şcoală mai devreme, adică la vîrsta de 6 ani. Prima mea învăţătoare a fost o tînără simpatică, româncă de origine, se numea Domnişoara Diamanta. Înainte de război, în şcoală se preda în limba română. Eu o iubeam foarte mult, mie mi se părea că ea era cea mai frumoasă şi splendidă din toată lumea. Cred că eram foarte sîrguincioasă la învăţătură, fiindcă ea mereu mă lăuda. Cunoşteam literele şi ştiam bine să socotesc, cu mine se ocupa după lecţii tatăl meu, dar părinţii altor elevi erau necărturari. Îmi plăcea să scriu foarte sîrguincios şi caligrafic. Pe atunci scriam cu peniţa şi cerneală, de aceea se da o deosebită atenţie caligrafiei. Caietele mele erau exemplare, curăţele, cu note bune şi foarte bune. Iubeam să recit poeziile pe care le învăţam de la mama, ea era foarte iscusită la povestit, mereu vroiam ca ea să-mi spună poveşti, ce le-am ţinut minte toată viaţa. În legătură cu faptul că eu cunoşteam de-acum multe de toate, consiliul pedagogic m-a trecut în clasa a II-a. Aici mergeam în pas cu alţi elevi. În clasă eram puţini elevi, de aceea în clasa a II-a tot Domnişoara Diamanta ne învăţa. Aceasta m-a aranjat pe mine, fiindcă eu ţineam mult la ea. În afară de lecţii, ea ne învăţa jocuri şi dansuri, juca mingea cu noi în ograda şcolii. Pe atunci nu erau ca acuma aparate de fotografiat, s-a păstrat numai o singură fotografie, pe imagine eu cu o grupă de dansatori, eram îmbrăcaţi în uniformă. Mi-a împletit mama un brîu naţional cu trei culori ca steagul românesc, coftiţa era brodată de mama în stil naţional.Acest costum s-a păstrat mulţi ani.
Precum tatăl meu primise o oarecare sumă de bani, prin moştenire de la tatăl său din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, din România, deschise el cantină sau un mic restaurant la gara Căinari, astfel că părinţii mei stăteau în gara Căinări, dar eu trebuia să rămîn în sat să-mi fac şcoala primară, fiindcă la gara Căinari nu exista şcoală. Trăiam eu la lelea Druţa şi badea Hariton. Lelea Druţa era sora cea mai mare a mamei. Cîteodată rămîneam să dorm la învăţătoarea mea, Doamna Diamanta, fiindcă ea locuia singură într-o casă în curtea şcolii. Dacă însera, adică cînd lecţiile se petreceau în schimbul al doilea, atunci ea nu-mi da voie să plec acasă, fiindcă lelea Druţa locuia departe de şcoală, iar pe stradă puteau să mă întîlnească cîini răi. Doamna Diamanta croşeta foarte frumos şi eu îi făceam mosorele de aţă. Cred că ea mă iubea ca pe un copil singuratic. Parcă o văd, era o fire de femeie foarte bună, simpatică şi neobişnuită. Îmi părea că e o icoană în faţa mea, o iubeam foarte mult şi mă simţeam foarte fericită cu ea. Dar în celelalte zile mă duceam singură la lelea Druţa şi eram întîlnită de deadea Hariton la punte. Puntea era un poduleţ de lemn ce scîrţia şi se clătina mereu cînd treceam pe deasupra. Ea era întinsă peste un rîuleţ şi o adîncă rîpă în mijlocul satului. Precum părinţii mei îşi făceau serviciul la gara Căinări aşa cam la vreo 4 km de sat, totuşi mi se părea mie că sînt foarte singuratică fară ei. Cîteodată mai venea tătăica să mă vadă, dar cam rar. Cînd aveam vacanţă, mă duceam şi eu la gară pe jos prin schini, pe o cărăruie mai apropiată. Şi, totuşi, nu-mi era mie clar, de ce părinţii mei erau atît de ocupaţi, nu atrăgeau atenţia vieţii mele de copil. Eu nu contactam cu alţi copii, fiindcă trebuia să fiu ca un ceasornic de punctuală, trăiam, de fapt, la oameni străini. Cred că de aceea eram destul de sfioasă, ruşinoasă, închisă în mine. Lelea Druţa era o fiinţă de femeie bună, dar mie îmi lipsea căldura de mamă de care într-adevăr am fost lipsită. Nu m-a miluit nimeni cu cuvinte dulci de mamă, aşa s-a creat situaţia în familie. Cînd mi-era foame, o întrebam pe lelea Druţa, ce aş putea mînca, ea îmi zicea că este pînică în bucătărie. Aceasta a fost o perioadă de lipsuri a unor bucurii copilăreşti, o perioadă de întuneric pentru un copil de vîrsta mea. Cîteodată mă ascundeam de privirea lumii, cînd spre coada ochiului aluneca un fir de lacrimă, ca un şuvoi ferbinte, însă nu simţeam ferbinţeala lor şi ele se prelingeau pe obrazul meu. Ce necruţător a fost timpul copilăriei mele! Dar zilele trecuseră una după alta, grăbite, şi exista, totuşi, o portiţă deschisă de speranţă. Şi atunci puneam mîna pe condei şi scriam primele mele poezioare. Aveam un caieţel gros de poezii alcătuite de mine începînd cu clasa I-a acolo, la lelea Druţa pe cuptor, au început primele mele versuri, dar totul s-a pierdut în timpul războiului. Poezioarele mele conţineau aceea lipsă de dragoste părintească, acea lipsă de mîngîiere din sufletul meu copilăresc. Dar s-a început văpaia războiului şi totul a luat alt curs. Ruşii au ocupat Moldova, adică au ˝eliberat-o˝. Mama a îngropat într-o groapă săpată în mijlocul casei toate documentele şi cărţile, fiindcă toţi atunci erau consideraţi duşmani ai poporului, erau vremuri periculoase. Şi aşa au rămas pe veci acolo aceste cărţi şi documente. Acum cînd am fost eliberaţi de către sovietici, s-au organizat şcoli cu predarea alfabetului chirilic. Învăţam într-o clădire mică, se zicea că fusese construită de Morozanu care a fost deportat de ruşi în anul 1940. Familiile au fost despărţite de bărbaţi. Bărbaţii au fost duşi în lagăre, de unde nu s-au mai întors. Despre aceste timpuri voi deschide un nou capitol. Eu eram tare necăjită, cînd plecam în vizită la părinţi, la gara Căinari. Uneori trebuia să alerg mereu după o vecină a noastră, Vasiliţa lui Luca Ţapu, fiindcă mama o ruga să mă ia cu dînsa cînd pleca la fiică-sa, ce avea serviciu la gara feroviară din Căinari. Uneori chiar dormeam la ele, dar în paturile lor de lemn se oploşeau mii de ploşniţe de diferite soiuri, vai ce mă mai pişcau! Cînd mă sculam dimineaţa eram toată pişcată, tocmai roşie. Toată noaptea aproape nu dormeam, nu-mi era mie a somn, mă vîrcoleam mereu. Dar, mă rog, eram satisfăcută de ospitalitate. Toată vacanţa trebuia să pasc vaca cu doi viţei. Odată, fiind la gară, nu mai ştiu cu ce ocazie, am trecut toate căile ferate, ele erau destul de multe. Nu existau pe atunci semne de interzicere pe unde puteai trece pe cealaltă parte a drumurilor acestei căi ferate. Eu, foarte liniştit, treceam peste ele, nu-mi dădeam seama ce primejdie mă poate aştepta. Deodată văd cum, cu o viteză fulgerătoare, cu un vuiet străpunzător, venea un tren de marfă din deal de la Zloteşti. Din fericire, m-am oprit între şinele trenurilor. Cu un sunet extraordinar, fulgerător a trecut acest tren de marfă cu multe vagoane pe lîngă mine. Se vede că Dumnezeu m-a ferit de moarte, căci am rămas vie. Eu, atît de amarnic m-am speriat, că am pierdut darul vorbirii. Nu mai ştiu cum am explicat părinţilor ce s-a întîmplat, dar, de spaimă, nu vorbeam cu nimeni şi plîngeam mereu. Aşa am devenit un timp îndelungat un copil închis, sfios, înspăimîntat şi fară să mai pot zîmbi. Spaima aceasta mă deranjază şi acum. Cînd mi-aduc aminte, mă doare în spinare şi în piept, dar nu mă jeluiam nimănui. Părinţii nu mai aveau timp să mă întrebe ce mă doare, spaima este în suflet mereu, acesta este un fenomen extraordinar de greu şi de nelecuit. Mă mai descînta lelea Druţa de speriat, dar dat a rămas zvîcnetul acela, acel vuiet al trenului, mi se păstrează şi acum zîngănitul straşnic în creierul meu. În fine, între timp am terminat şcoala de 4 ani din sat. Fără ca să absolvesc şcoala de 7 ani cum se cerea pe atunci, tătăica mă duce la Şcoala pedagogică din Bender, ce am absolvit-o cu succes. Am fost trimisă cu bună recomendare la Universitatea de Stat din Chişinău, dar spre marele meu regret, am întrerupt toate studiile mele fiindcă în anul 1949 familia noastră a fost deportată cu alte familii din Caşcalia în Siberia îngheţată. Şi numai după întoarcerea din Siberia am absolvit Universitatea din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe sociale, mai tîrziu am trecut la Facultatea de Limbă şi Literatură Rusă la Institutul Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău.
Cu drag păstrez doar amintiri plăcute despre primii ani de şcoală. Eram ţintuiţi toată ziua în băncile incomode care ne deformau coloana vertebrală şi erau vopsite urît cu vopsea neagră. De fiecare dată întîlneam blînda şi draga noastră învăţătoare. Eram foarte nerăbdătoare, inima îmi bătea cu putere, dar, în acelaşi timp, eram foarte fericită cu ivirea ei în clasă. Arăta ca o zînă cu chip de înger, cu glas duios, cu ochii albaştri ca seninul cerului şi cu părul auriu ca spicele grîului. Noi, micuţii, eram ca puii de rîndunică răspîndiţi pe cer, dar ea cu blîndeţea şi drăgălăşia ei ne-a adunat într-un colectiv şi ea ne-a condus primii paşi spre lumină, cu mîna ei plăpîndă ne conducea condeiul din mîna noastră tremurîndă. Primii ani de şcoală sînt o perioadă a descoperirilor. Copiii au sete de a cunoaşte, de a înţelege şi învăţătorul îi înzestrează cu mijloace de a învăţa, de a dezvolta tot ce e dat de Dumnezeu. Da, primul dascăl e dator să dobîndească buna cunoaştere a capacităţii şi intereselor fiecărui elev. Acum citesc autobiografia scriitoarei engleze, Agatha Christie, şi mă mir cît de fericită i-a fost copilăria şi cîte lipsuri am avut eu în copilărie.
Părinţii ei aveau mari posibilităţi să-şi aranjeze odrasla la diferite şcoli cu diferite niveluri: limbi străine, muzică, înot, călărie, desen, lecţii de dansuri, lecţii de bune maniere în societate, ş. a. În cele din urmă, dacă fiecărui copil i se oferă mediu potrivit, înconjurarea necesară şi profesorul poate creea o atmosferă plăcută spre întocmirea rapoartelor de activitate a elevilor. Ce să zic? Pe acele timpuri nu aveam nici caiete pe care să scriem, scriam lecţiile pe o plăcuţă de gresie înrămată cu un creion de gresie. Plăcuţa avea o suprafaţă de 25 cm patraţi şi de aceea mereu ştergeam ce scriam, fiindcă aveam puţin loc. Necazul cel mai mare era că, dacă scăpai plăcuţa jos, ea se spărgea şi trebuia să primeşti o pedeapsă. Pedeapsa era apanjată într-un colţ de clasă. Pentru o mică învinuire trebuia să stai în genunchi cu mîinile în sus pe grăunţe şi coji de nucă. Dar încă mai dureros era cînd, cu mîna ta, trebuia să aduci din curtea şcolii o vărguţă de liliac, cu ajutorul căruia învăţătorul îţi croia cîteva vărgi la palmă, pînă îţi ieşeau beşici şi atunci ţineai bine minte cum să te porţi la şcoală. Spre fericirea mea, m-a ferit Dumnezeu de aşa pedeapsă. Pe atunci pedeapsa de către învăţător era un lucru obişnuit şi de necondamnat. Părinţii dau voie învăţătorului să aplice aşa pedepse, vroind ca copiii să fie supuşi şi ascultători. Toţi desigur, îşi amintesc primii paşi de învăţătură, ei nu se şterg din memoria lor. Tot ţin minte: liniuţe, bastonaşe, băncile negre, mâzgălite, abecedarul cu poza celui întîi clopoţel. Memoria este un catalog. Chiar dacă nu-mi amintesc exact numele unui elev cu care mă întîlnesc pe stradă, dacă îmi spune în ce bancă a stat, imediat îmi amintesc numele, cu toate că acum, la vîrsta înaintată a mea, multe de toate uit. Aş vrea să mă auzi acolo în ceruri: “Ce cuvinte să-ţi spun, dragă învăţătoare, ce covor să-ţi aştern pe cărarea ursită de dor? Îţi aduc un curcubeu de crizanteme, revărsînd melodia de-a lungului drum pedagogic”.
“Ducînd povara anilor în spate, ne învăţai pe noi să facem carte
Şi pentru firul cel de păr cărunt, mă închin pînă la pămînt”.
Îmi este dureros fiecare 1 septembrie. E toamnă şi frunzele îşi dansează valsul înstrăinării, impunînd atmosfera de melancolie, văzînd că încă o generaşie este în trecere. Se macină timpul, adunînd imaginea anilor în istorie. Mai trece o toamnă şi încă una… “Dar lumina cuvîntului de tine semănat, aprinde mii de lumini pe pămîntul însetat. Seminţele vorbelor tale înţelepte încolţesc în credinţă şi speranţă, aduc iubire unde e ură, adevărul, unde e minciună, mîngîiere unde e durere.”
Pagina neagră în istoria poporului moldovenesc
La 22 iunie anul 1941 s-a început războiul pentru apărarea patriei cu Germania hitleristă.
Mare necaz s-a năpustit peste toată ţara. Zi de zi cădeau mii de bombe. Ţin bine minte cum toţi vecinii noştri se ascundeau de bombardament în beciul nostru, fiindcă era mare şi bine construit.
Satul nostru Caşcalia este aranjat între 2 dealuri. Şi iată că de peste un deal înaintau trupele germane, de peste altul — oştirile ruse şi cădeau bombele una după alta. În ziua aceea, spre înserate, în beciul nostru a întrat un ostaş sovietic, fugea şi el săracul de moarte, fugea de armata rusă, în felul acesta era trădător, fugea de armata germană ca duşman, era bine prins în capcană. Mama i-a dat o bucată de pîine şi i-a zis să stea cu noi în beci, dar el ne-a explicat că trebuie să plece, precum de îl găsesc pe el aici “Vă împuşcă pe toţi!” şi el a plecat. A doua zi l-am văzut călcat de un tanc rusesc. Femeile l-au bocit, acesta a fost primul cadavru al acestui ostaş fără nume şi l-au îngropat sub umbra unui nuc din grădină. In buzunar nu avea documente, ci numai o poezioară scrisă pe un colţ de ziar vechi: “Tovarăşul meu, tu ai căzut în lupta crîncenă cu duşmanul, Nu striga, nu plînge mereu, nu te ofta, tu nu eşti rănit, eşti mort. Ce să fac? Îţi scot ciobotele tale pentru o amintire fiindcă noi trebuie să înaintăm”. Multe cadavre ale ostaşilor de diferite naţionalităţi au rămas pe cîmpuri. În viile noastre zăceau multe cadavre umflate şi împuţite, neîngropate. Pe toţi îi aştepta cineva acasă. Era o jale extraordinară… Multe filme despre război am vizionat, dar ce am văzut eu pe câmpuri de război, numai în satul nostru, era imposibil de povestit, aceste evenimente s-au memorizat greu în mintea mea de copil. Mai tîrziu, cînd terminasem Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Sociale, eu organizam în şcoală cu copii diferite serate despre acele ore retrăite în timpul războilui. După ce s-a terminat războiul, ecoul lui încă continua. Aici-colea explodau minele şi bombele de pe cîmpul de luptă. Aceste terenuri trebuiau prelucrate şi astfel, zi de zi, se întîmplau nenorociri. Pe unele locuri special erau lăsate unele obiecte mici ca stilouri. Copiii se repezeau după ele, după aceste obiecte distrugătoare, şi explodau cu ele în mînă pe loc. Pe cîmpiile de la Vozoaca, aşa se zice unui mare teren de pămînt, se găseau cadavrele ostaşilolr de diferite naţionalităţi, pe suprafaţa pămîntului nu mai avea cine să îngroape atîtea cadavre. Aşa aceste trupuri au fost mîncate de viermi, cioare şi animale sălbatice pe cîmpuri.
Foametea din anii 1946—1950
Nu era deajuns că războiul a distrus totul, dar şi după acest război crîncen a fost o secetă extraordinară pe pămîntul nostru natal. Bîntuia o foamete, foametea ce aducea mii şi mii de cadavre. Oamenii se umflau butuc de foamete. Despre asta este oribil să-ţi aduci aminte. Noi copiii eram speriaţi şi mustraţi de părinţi să nu ieşim în stradă, că se auzea fel de fel de cazuri, că cine ieşea din casă era prins şi nu se întorcea. Oamenii, din mare disperare de moarte, se mîncau unii pe alţii. Mama lucra la o cantină la spitalul din sat. Ca să scape cei 2 copii de foame, pe Gică şi pe Nina, mama ascundea în sîn cîteva boabe de fasole sau porumb şi cumva a întreţinut pe cei 2 copii slăbiţi, lipiţi păjnîntului. Eu eram studentă la Şcoala Pedagogică şi nouă ne dau de amează o farfurie de balabură şi o bucăţică de pâine, totuşi statul avea grijă să nu moară studenţii de foame… Era foarte grozav să vezi cum mor oamenii de foame, căzînd pe unde ase nimerea în stradă sau în cîmp.
Ai fi auzit tu, cititorule, cum oamenii în acea desperare mîncau tot ce era posibil, se mîncau unul pe altul, dezgropau cadavrele morţilor şi le mîncau, era ceva incredibil. Da, voi, această generaţie, nici nu credeţi, dar noi am retrăit toate aceste spectacole a veţii omeneşti. Prin sat nu mai întîlneai cîini, pisici, nemaivorbind de animale domestice sau păsări. Era pe la sfîrşitul cursului al II-ea, cînd tatica mi-a adus mîncăruri din carne de cal, aceasta a fost cea mai delicioasă mîncare. Soacră-mea îmi povestea cum a scăpat copiii de foamete, a închis vaca în casă, fiindcă totul se fura şi cu asta a scăpat de foamete. Aceasta a fost o amară pagină a veţii beţilor moldoveni după război. După ce a murit de foame jumătate din populaţie, sovieticii, fraţii mai mari ai noştri, au hotărît să ne ajute, fiecare din noi primeau cîte 200 de grame de grăunţe de grîu sau porumb. Da, acesta a fost o foamete organizată de către fraţi, să ne ţină în genunchi… După ce ne-am mai înfiripat, vara strîngeam spice de grîu, după ce roada era strînsă de pe cîmp. Fiind foarte flămînzi, nu mai aşteptam ca mama să rîşnească aceste boabe, le mîncam aşa crude şi ne umflam pîntecele. Mai tîrziu, tata a construit o rîşniţă din două petre, aşa-numită moară de măcinat grînele cu mîna. Nu aveam ce duce la moară, doar aveam cîţiva pumni de grîne numai. Veneau mulţi săteni să macine acel puţin de boabe dintre care ne lăsa şi nouă drept plată cîte un pumn de grîne. Aşa am ieşit biruitori din grozava foamete. Mai tîrziu, prin anii 1947—48, cînd grînele au rodit după o abundenţă de ploi, ţăranii au prins la puteri şi au început să-şi prelucreze ogoarele. Şi aici fraţii sovietici au numit “postavca”, adică norma de grîne ce ţăranul trebuia s-o dea la stat. Şi acest bir, această postavcă, era aşa de înaltă că bietul ţăran nu putea s-o îndeplinească. Şi atunci jandarmii ruşi, cu nişte ţăvi lungi, căutau unde ţăranii ar fi ascuns grînele şi cu măturicea strîngeau ultimile grăunţe şi le încărcau în saci, în căruţe le transportau în Rusia de la gara Căinări. Şi iarăşi foamete, şi iarăşi ţăranul moldovean ridica mîinile spre cer, Doamne, Dumnezeule, cum mai poate suporta un om atîtea necazuri? Şi iată puterea sovietică, bănuind pe unii ţărani că ascund grînele pentru a-şi întreţine familia, prin sudoarea muncii sale, îi numeau pe ei chiaburi, duşmani ai poporului. Nu putea nimeni să deschidă gura, că imediat era trimis la închisoare. Toţi erau speriaţi cu deportarea lor în Siberia. Noi, copiii alergam pe toate dealurile în căutarea rîbcei sau rabsul. Rabsul era o plantă sălbatică, dar omul de nevoie totul poate inventa. Din acele seminţe mărunte negre se măcina şi se prelucra oloiul. Văd aici în Germania lanuri întregi se plantează această plantă şi din ea se prelucrează uleiul Rabsoll. Planta înfloreşte o culoare galbenă.
Foametea a fost una dintre marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit să se confrunte de-a lungul istoriei. Dacă nazizmul a folosit înfometarea împotriva popoarelor considerate rasial “inferioare”, comunismul a folosit-o pe scara largă pentru terorizarea întregii populaţiei dintr-un anumit teritoriu. Anii 1945—46 au fost ani secetoşi în Moldova. Mărfurile ce erau aduse erau cartelate.
Fiecare locuitor primea o cartelă pentru cumpărarea unor mărfuri. Fiind studentă la Şcoala Pedagogică, primisem şi eu o cartelă. Şi iată că am perdut-o şi atunci, vai de capul meu, am îndurat foame şi necaz. Oamenii erau rău disperaţi, în sat se auzea multe straşnice întîmplări. Din cauza slăbirii organizmului, oamenii se umflau. Se spune că foametea e mai gravă şi decît războiul. O mamă îşi mîncase copilul său. Ea zicea: “Doamne, iartă-mă, copilul meu era deja mort. Groaza de a muri de foame m-a pus la încercare să mînînc fetiţa. Da, am fiert-o şi am mîncat-o, iar oasele le-am pus într-o cutie şi le-am îngropat în grădină, dar locul acela l-am înecat cu lacrimi”. Dar acele fapte se ţineau în taină. Unde s-a mai văzut aşa ceva? Şi gîndiţi-vă, de ce adevărul despre foamete să nu fie spus pînă la capăt!… În cartea sa “Foametea în Moldova”, Anatol Ţăranu şi George Rusnac scriau despre acele vremuri grele. Desigur trebuie să ai mare curaj să te apropii de asemenea teme foarte dureroase. Îţi trece fiori prin tine cînd îţi aduci aminte de această perioadă, dintre cele mai tragice din istoria noastră, cînd a murit ori a dispărut fiecare al 2-lea om din Moldova. Foametea a fost un cataclism groaznic. Îmi aduc aminte de cea bucăţică de pâine cleioasă, uneori plină cu viermi, de 70 g, după care trebuia să stai ore întregi în rînd, căzînd acolo în rînd fără puteri. A încercat şi Ion Druţă să vorbească pe această temă, dar a facut-o cu jumătate de gură, mai mult nu se putea de vorbit pe timpuri. Despre foametea din anii 1946—47 e datorie a memoriei trebuie să scrii adevărul. Foametea a distrus societatea intelectuală, tradiţiile şi cultura. Era timpul, cînd trebuia să te mulţumeşti cu puţinul, să ai răbdare nelimitată, să te supui mereu. În “Cartea foametei” există un pasaj despre un ostaş care a trecut prin para focului în război, dar întors acasă a văzut cum îi mor de foame cei doi copilaşi. Teama de a muri de foame este una dintre cele mai paralizante. În timpul foametei eu m-am găsit în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Eram studentă în cursul întîi. Într-un fel studenţii erau păziţi de acestă groaznică foame, fiindcă statului îi trebuiau cadre pedagogice aici în Moldova. Majoritatea studenţilor erau de peste Nistru, adică de pe teritoriul Transnistriei de astăzi. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul nostru natal, m-a prezentat şi pe mine cu alţi tineri din sat să urmez Şcoala Pedagogică. Mă gîndeam de ce tatăl meu s-a stăruit să mă dea aşa de mică, adică după 4 clase, îmi era tare greu, creierul meu de copil obosea de ˝zubreala de toate zilele˝, dar am învins totul. Cred că el m-a ferit să nu mor şi eu de foame, aşa cum au suferit cei 2 copii, Gică şi Nina. Grele vremuri au fost, foarte grele. Dar eu am fost martorul acestor furioase vremuri. Mă cutremură acele memorii.
Aşa ne-au zguduit anii războiului. În sfîrşit s-a terminat războiul, a devenit viaţa paşnică, s-a întors şi tatăl meu de pe cîmpul de luptă. El ne povestea cum, ca prin urechile acului, a rămas şi el în viaţă, cum au şuierat gloanţele pe lîngă el şi chiar şi pălăria i-au spart-o, el ca prin minune a scăpat. Tatăl meu, Modiga Ion, a început să lucreze ca învăţător de matematică la şcoala din sat. Mai tîrziu a fost numit director de şcoală. În anul 1946, am terminat şi eu 4 clase primare. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul Caşcalia, primise o indicaţie obligatoare din judeţul Taraclia, precum că trebuia să trimită la învăţătură cîteva candidaturi de fete şi băieţi în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Era o necesitate vitală, sudul Moldovei ducea lipsă de cadre pedagocice, iar ţăranii nu vroiau să-şi trimită copii departe de casă. Stăruindu-se urgent, tatăl meu ducea convorbiri cu părinţii acelora, dar mai mult fără rezultat, precum că copiii lor, după şcoala primară, trebuiau să muncească în cîmp. Era o situaţie grea. După ce s-a format colhozul “Drumul Nou” în sat trebuiau multe braţe de muncă. Cu chin cu vai s-a ales tatăl meu cu cîţiva flăcăi din sat, de fete părinţii nici nu vroiau să audă, printre ei Pîntea Petru, Ţurcanu Ion, Pascal Mihail, Coliban. Cu ei trebuia să se prezinte la Şcoala Pedagogică. Dar erau de tot puţini şi pe loc îi veni ideea de a mă lua şi pe mine cu ei. Eu eram o copilă mică, de 11 ani, mă rog, firavă, ruşinoasă, şi pe lîngă toate acestea eu trebuia să cunosc materialul obiectelor ce nu mi s-a predat în clasele primare, îmi trebuia, desigur, şi un certificat corespunzător pentru terminarea acelor 7 clase ce nu le terminasem, drept că şi ceilalţi băieţi terminaseră numai cîte 4—5 clase, în timp de război nu-ţi mai venea a carte. Vai de mine! Nu-mi dădeam seama ce mă aşteaptă. Ei, curînd, în august, trebuia să susţină examenele de intrare la Şcoala Pedagogică. Ţin bine minte ca acum, primul examen a fost geografia, habar n-aveam de aşa ştiinţă, ea se preda numai în clasele superioare. “Tu vei deveni învăţătoare!” îmi zise tatăl meu. Ce o mai fi şi asta? nu-mi dădeam seama, ce o mai fi şi cuvîntul ˝pedagog˝, ştiam că tatăl meu, ca învăţător şi ca director de şcoală, era stimat în sat şi iubit de elevi şi părinţi, dar eu, eu nu cunoşteam încă nimic, eram un copil cu puţină experienţă de viaţă.
Pe o cărăruie întortochiată, ce trecea prin satul Zolotievca spre Tighina, mă ducea de mînă tatăl meu, Modiga Ion. Mă dor picioarele, mă ustură ele de afurisiţii de ghimpi, mă jeluiam eu încă somnoroasă. Şi roua de dimineaţă îmi umezea încălţămintea. Nu credeam eu în realizarea acelor idei ale tatălui meu, căci aveam numai 4 clase terminate şi toată pregătirea mea pentru examene erau cele povestite de tătaica în drum, pe jos de la Caşcalia spre Tighina, o distanţă de vreo 58 de kilometri. Dar cum voi da eu examenul la geografie?! “Nu-i nimic, mergem pe jos, pînă la Tighina sînt 58 de kilometri şi eu îţi povestesc temele principale.” Fiind, cred eu, cu mintea ageră, am însuşit ce am însuşit, trecînd această distanţă pe jos şi văicărîndu-mă că mă dor picioarele. Dar nu era altă soluţie, nu exista alt transport. Sosind în oraş, pentru a-mi prezenta mai întîi documentele necesare, mă aflu în cabinetul directorului Şcolii Pedeagogice, tovarăşul Bondarenco. El îl întreabă pe tatăl meu:
— Şi ce, această copiliţă de statură foarte mică, firavă, după cum văd, vrea să fie studentă? Cîte clase ai terminat, se adresă către mine?
— 7 clase, răspunsesem eu, neîncredinţată.
— Nu se poate, nu necăjiţi acest copil, ea se va îmbolnăvi, creierul ei este al unui copil.
— Va face treabă, ea are mare tărie de caracter, zice tatăl meu.
Aşadar, eu am devenit studentă. Vezi că tatăl meu, fiind director de şcoală, mi-a fabricat un cerificat fals de 7 clase, precum şi la acei 5 băieţi care au reuşit să devină studenţi tot în felul acesta. Ce să faci, aşa erau cerinţele vieţii.
Directorul Şcolii Pedagogice din Bender, tov. Bondarenco. În faţa mea stă un om obosit la faţă ca şi cînd n-ar fi dormit destul, supărat, cum mi se părea, cu părul revăşit, cu o cărare neglijentă în dreapta. Îl priveam tremurînd din cap pînă în picioare. Cu un costum bej, ţesut ca bobul de orez, cămaşa tot de culoare bej deschis, ca nisipul, iar cravata de lînă maronie. În acea îmbrăcăminte l-am văzut toţi cei 3 ani de zile. Pe cînd el telefona cuiva, eu î1 studiam. Rămînînd o secundă mai mult cu privirile asupra chipului său prelung, cu un nas ascuţit şi coroiat, aveam impresia că aceasta sugerează un cioc de pasăre. Părul lui, agresiv de negru, îmi întărea sentimentul de cruzime. Terminînd convorbirea telefonică, începu dialogul. Contactul cu acest om îngrozitor, după cum îmi părea mie, era un contact viu, dar măcinător, parcă crud.
— De ce necăjiţi acest copil, va putea ea să înfrunte greutăţile studierii? zise el, adresîndu-se către tatăl meu.
— Da, ea va face faţă în studiere.
Întrebarea directorului trezi în mine un gînd dureros şi răscolitor. Desigur că eu nu mă pricepeam cam ce greutăţi m-aşteaptă. Directorul făcu o pauză. Stătea la masa lui cu o linişte aproape senină, dar cu atît mai ameninţătoare după cum îmi părea. Mă studiase din nou, îşi împreunase mîinile şi le ţinea ca la rugăciune şi nu-şi dezlipea ochii de la mine, ce mă facea să mă gîndesc că de acest om cu privirea aspră depinde soarta mea de a deveni învăţătoare şi ochii mi se umeziseră de lacrimi. De aceea, tatăl meu luase alt subiect de discuţie precum că şi el e pedagog de profesie. Între timp, am tras atenţia la tabloul de pe perete din spatele directorului. Un tablou zugrăvit, înfăţişînd o pădurice albă de mesteceni, iarna. Pictorul pictase zăpada astfel, încît troienită şi viscolită pînă cuprindea triunghiurile mesteacănilor, îmi trezea o stare ciudată de frig, de frig adevărat şi starea aceea era întărită de cerul ca sticla, însinuat printre crengile subţiri şi cu care frunze cărămizii zdrenţuite şi uitate moarte din toamna ttrecută pe braţele fragile cu care mestecenii implorau parcă liniştea siberiană, mă gîndesc eu acum după ce rtrăisem anii siberieni.
Da, nu-mi închipuiam că după ce termin Şcoala Pedagogică o să văd şi o să retrăiesc vîrfurile acestor mesteceni la acel cer senin de sticlă în cristalele zăpezii. Aşa, nu se vedea nici o vieţuitoare, era numai o încremenire de cristal, şi iar îmi arunc privirea în lumina de frig a acestui peisaj în care pictorul pusese, indiscutabil, ceva din frigul lui sufletesc, pentru că nu era un peisaj de iarnă, să evoce, cu bucurie copilărească, acest anotimp în care mi-aş imagina vacanţa fericită a Crăciunului, ci pictorul redase în suflet o mare tristeţe, un suflet rece cu o gheaţă sufletească. Pînă cînd şi rama lui bogată, aurie, ţi se părea la rîndul ei geruită de o brumă subţire, încît, privind tabloul, ţi se facea într-adevăr frig, îngrozitor de frig. Da, da, acel îngrozitor frig din Siberia. După ce tatăl meu terminase convorbirea cu directorul Şcolii Pedagogice, prin alte vorbe, directorul zice că el a adus acel tablou din Siberia, unde trăise, şi iată că acum el vrea să-şi încăzească oasele la bătrîneţe în Moldova noastră înfloritoare. Mă gîndeam eu că noi, moldovenii, trebuie să facem loc la ruşi ca să se încălzească.
Şi să vezi că, la înmînarea diplomelor, Bondarenko îl zăreşte pe tatăl meu, prezent aici la o serată, îi zise: “Ai avut dreptate, fata dumneavoastră a avut o mare tărie de caracter, a terminat cu diplomă roşie, ce eu i-o înmînez acum”. Tatăl meu m-a luat în braţe de pe scenă şi m-a sărutat pe obraz, nu crescusem tare, ceilalţi colegi ai mei erau destul de măşcaţi. Dar ne reîntoarcem. Şi aşa am susţinut bine examenele de intrare, uneori ajutată de colegii mei, mă rog, nici ei nu ştiau mai mult decît mine. Pe atunci nu ajungeau cadre pedagogice în şcoli, nu se predau multe obiecte aşa ca limbile străine, de exemplu, şi nici şcoli speciale construite. În clasa a 2-a, ţin minte, în timpul războiului, învăţam afară la un vecin de al nostru, sub umbra unui nuc… Devenind studentă la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender, acum Tighina, m-am trezit într-un cămin cu 45 de fete. E anul 1946, în timpul de după război, oraşul complet ruinat şi iată căminul nostru era o clădire distrusă în timpul războiului, aşa s-a stăruit statul să ne ofere condiţii pentru studenţie. Erau construite aşa-numitele ˝nare˝, adică paturi de lemn dintr-un perete în altul, în care se oploşau ploşniţile, ce ne pişcau rău. Dimineaţa corpul nostru erau roşu însîngerat. Pe paturi aveam saltele de paie. Despre curăţenie nu se mai poate de vorbit fară revoltă. Se ivise deodată cei mai măşcaţi păduchi. Nu se mai afla nici o soluţie de luptă împotriva lor. În loc de ferestre şi uşi, erau împletite închizători din stuf. Ei, vă închipuiţi. Cînd le povestesc copiilor mei despre învoielile de studii ale mele, lor li se par poveşti. Dar toate acestea erau fleacuri în legătură cu aceea că aproape toate obiectele se predau în limba rusă. De la început, nu înţelegeam nimic. Plîngeam mereu, dar ca să fug de acolo era imposibil. Nu ştiam nici drumul, nici măcar un fel de transport nu exista. Unii consăteni de ai mei n-au rezistat şi şi-au luat tălpăşiţa. De la gara Bender pînă la Căinări circulau numai trenuri de marfă. Şi totuşi, am încercat să fug, m-am căţărat într-un vagon de cărbuni. Neagră, încărcată de fum, am fost prinsă şi adusă la jandarmerie. Ei, mă rog, ce să-mi facă, mi-a dat voie să plec. Pe loc mi-am adus aminte de sfatul părintelui: “Trebuie să studiezi, trebuie”. Ce timpuri grele au fost după război e greu de redat, era o foamete cumplită. Părinţii şi ei nu puteau veni la mine, dar, dacă veneau, nu puteau nici ei să ne aducă ceva de mîncare. Foametea făcea pe atunci milioane de cadavre. Cea mai delicioasă mîncare din cantina studenţească era o hrincă de pâine neagră şi o supă cu crupe de grîu, mai exista pîine de macuc, adică, după ce din seminţe de floarea soarelui se scurgea uleiul, din această rămăşiţă se cocea pîine, ea se numea pîine de macuc. Sau mai mîncam turte din ghindă, dar despre aceasta voi mai vorbi. Era destul de greu, dar tineretul de atunci avea ceva ce îl deosebeşte substanţial de cel de azi. Poate entuziasmul sau speranţa într-un viitor luminos îi făceau să nu plece capul în faţa greutăţilor, să nu-şi piardă curajul. Printre studenţii de atunci circula un vers de glumă:
“Mai am un singur dor, să mă fac învăţător
Şi mama să mă-nsoare, c-o mîndră învăţătoare.”
În curînd, peste un an de studii, ne-am aranjat la cămin pe strada Sergheevka. Pe jos, pînă la şcoală trebuia să mergem vreo jumătate de oră. Din primele zile de studii, nici nu mă aşteptam la ce greutăţi aveam de întîmpinat. Stam la studii cîte 4 perechi. După prînz iar trebuia de tradus tot materialul din limba rusă în limba moldovenească, doar multe obiecte se predau numai în limba rusă, profesorii erau veniţi din Rusia. Nu întîlnisem nici un rus pe la noi, nu cunoşteam nici o boabă, dar de unde? Unii studenţi, veniţi de după Nistru, din Speea Teea, Nezavertailovka şi din alte localităţi de dincolo de Nistru, într-un fel mai cunoşteau limba rusă, dar noi, din Moldova, nici prin cap nu ne venise de limba rusă. Nu mai existau după război manuale sau caiete. Toată ziua făceam conspecte pe foi de ziare. Aşadar, unul din ştiitorii limbii ruse ne traducea materialul din limba rusă în limba moldovenească. Vai ce greutăţi întîmpinam. Aşa că lucrul dat de profesori pentru acasă trebuia de studiat numai noaptea, dar vă închipuiţi ce învoieli aveam. Într-un cămin, într-o cameră adică, locuiam 40 de fete, şi electricitatea pe atunci funcţiona de la un motor mecanic pînă la ora 12 noaptea. Neavînd învoieli de pregătirea lecţiilor, fetele plecau şi ele la întîlniri. Ştiu eu, era greu de studiat, dar tinereţea întotdeauna este frumoasă. Numai eu rămîneam în cămin, eu eram cu o vîrstă mai mică, încă nu mă încercase dragostea şi zubream aşa zis obiectele cu o forţă extraordinară. Lampa electrică ardea abia-abia, se vedea arzînd ca un tăciun roşu. Mă suiam pe masă şi citeam textele. După ce mă aşezam în pat, din nou repetam cele citite. Mă dureau grozav ochii, de pe atunci îmi pierdusem vederile, am devenit mioapă.
După ce îmi învăţasem materialul, se întorceau colegile mele de la distracţii. A doua zi nimeni nu cunoştea lucrul pentru acasă, numai eu îl cunoşteam, de aceea fetele mereu mă rugau să le povestesc temele. Şi eu, ajutîndu-le pe unele, pe altele, repetînd tot timpul, îmi întăream cunoştinţele. Eu învăţam totul ˝în forţă˝ cu multă sîrguinţă. Îmi venea, desigur, foarte greu să învăţ din nou toate obiectele ce nu le învăţasem în şcoală. Mă luptam mereu cu limba rusă, grozav de greu. Şi mai aveam eu o mare neplăcere, mi-era foarte ruşine, vezi că eu eram cea mai mică de statură şi mai ales la educaţia fizică, în coloană eram tot timpul la coadă. Mereu vroiam să fiu puţin mai mare de statură. Stipendia noastră studenţească, de 14 ruble, ne ajungea numai, poate, pe o săptămînă, dar eu nu eram ajutată de nimeni. Şi părinţii trăiau în sărăcia şi foametea de după război.
Au fost foarte grei anii mei de studenţie. Fiind creierul meu de copil atît încărcat, poate şi de aceea şi nu m-am dezvoltat aşa ca alţi copii, am în vedere de statura mea de 1 m, 58 cm. Cu mare chin şi greutăţi am terminat cei 3 ani de studenţie a Şcolii Pedagogice din Bender. Deci, studiere, dar în legătură cu faptul că nu existau cadre cu studii, trebuia acest material de studiat intensiv în cei 3 ani. În sfîrşit, iată-mă la examenul de stat. Precum muncisem eu în forţă, cu mare sîrguinţă, şi precum tatăl meu mi-a zis că trebuie să fiu învăţătoare, mă rog, am susţinut examenul strălucit şi am primit diplomă roşie. S-au cam uimit unii colegi, care pretindeau la diplomă roşie, şi ziceau: “De ce ea, care nu cunoştea nici o boabă, nici un cuvînt rusesc, a primit diplomă roşie?” Şi atunci s-a adunat din nou Consiliul Pedagogic şi trebuia să repet examenele, adică cu aceşti candidaţi la diploma roşie. Şi unii din ei cunoşteau bine limba rusă, dar nu cunoşteau obiectul ca atare. Eu, însă, cunoşteam toată programa pe de rost. Bucăţi mari de proză la literatura rusă le citeam aproape pe de rost, pînă examinatorul îmi zicea: “Ajunge!”. Şi iată că totuşi numai eu am meritat această diplomă. Aceasta a fost prima grea biruinţă în şcoală de studenţie. Biruinţi au fost mai multe în viaţa mea, dar despre ele mai pe urmă. Bucurie mare am făcut părinţilor, ei se mîndreau că au fiică învăţătoare, dar nu mult le-a fost bucuria, peste o lună de zile am fost deportaţi în Siberia îngheţată. Despre această pagină amară, voi povesti mai jos. Încă din copilărie, compuneam unele poezioare, aveam un mic volumaş de poezii, dar de ele nu se interesa nimeni. Iată că în şcoala pedagogică scriam unele poezii mai serioase, unele de dragoste. Aici am fost luată cu o mare atenţie şi unele din ele erau redactate în ziarul “Dimineaţa”. De ceea am fost aleasă ca redactor al ziarului studenţesc “Lumina”. Dar, deportîndu-ne la Siberia, nu-mi era de poeziile mele. Şi acolo trebuia să le scriu în limba rusă. Am încercat desigur.
Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi aflîndu-mă în vacanţă, pînă la conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe… Este viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu cei mici copii pe care trebuie să-i întîmpin la primul 1 septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la cauza responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o asumă faţă de copii, faţă de părinţi şi întreaga societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog, care trebuie să îndrumeze, să încurajeze, să inspire şi să conducă copiii spre culmile succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată melodia lui Ion Suruceanu “Iubiţi învăţători”:
Cîntecul, cu vorba voastră-mi scriu,
Graiul vostru este veşnic viu,
Pe aripi de vînt vă scriu de-atîtea ori,
Iubiţi învăţători.
Mă gîndeam pe atunci cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi speranţe… Doar aceşti mici au nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte: “La lecţia de mâine ce voi face?”. În drum, oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar tu în suflet răscoleşti problemele şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii îmi sclipeau de fericire, imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu visurile mele despre prima mea zi de muncă pedagogică, stăteam lîngă copacul de cireşi din ogradă. Începu să plouă. Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă îmbătau cu parfumul lor, dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece. Stropii mari şi grei lovesc acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-un astfel de timp cu fulgere şi tunete, gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă, decît aceea la ce visam numai ce.
Cerul e greu şi miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt, cu miros de trandafiri îţi îmbatară dr-gostea de viaţă.
Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.
Ce simplă ar fi viaţa, dacă în faţa monumentelor de răscruce ar fi indicatoare, care să-ţi îndrume paşii.
Ce mă aşteaptă în viaţă?! E sigur, ne aruncăm cu toată fiinţa în viaţa haotică, străbătînd zile şi săptămîni stresante, isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioşi. Şi apoi încerc să-mi văd viaţa cu tine, iubitul meu, caut să deschid un portal spre lumea mea. Dar dacă ai putea să vii, să mă cauţi în visul meu, unde eşti prezentul meu, aşa te-aş putea ţine lîngă mine… şoptesc numele tău.
Şi iarăşi tună şi fulgeră. E un semn rău… Şi îţi citesc ultimul bileţel de la tine, unde era desenat un frumos trandafir: “Trandafirii înfloresc, dar eu scriu că te iubesc şi aş vrea ca cititorul să iubească scriitorul!”. Mai departe urma: “Dacă inima ta a atins inima mea, spune-mi cine e de vină, eu sau tu sau dragostea?”. Dar nu mă gîndeam nicicînd că, peste cîteva zile, acest semn de ploaie fulgerată mă va atinge anume pe mine, mă va arunca în fundul Siberiei.
Căci tu eşti dragostea dintîi
Aveam numai 15 ani şi studiam în cursul I la Şcoala Pedagogică din Bender. Astăzi acest oraş se numeşte Tighina. Locuiam într-un cămin de pe strada Sergheevka. Necătînd la greutăţile ce le înfruntam mereu, în timpul liber între fete se discutau probleme de dragoste. Prietenele mele mi se păreau naive, cît privea tema dragostei, mai ales dragostei dintîi, pe care eu nu o cunoşteam deloc. Mă înroiau cu complimente cei din jur băieţi, dar nu ştiam de ce nu-mi plăcea prezenţa lor, eu stăteam cu nasul numai în manuale şi le zubream mereu, aşa se zicea cînd învăţam ceva pe de rost. Vintea, un coleg al meu de bancă, îmi scria mereu scrisorele şi poezioare de dragoste, dar ele nu-mi mişcau inima deloc. Ţin minte, că pe atunci, după război, să capeţi un bilet la un film era destul de greu. Bietul Vintea stătea ore întregi în rînd după un bilet la film ca să-mi facă plăcerea de a privi împreună un film interesant. Erau primele filme de după război, “Garda tînără”, de exemplu. Îmi aduc aminte un eveniment. Vintea a rămas bietul fără nasturi, dar totuşi a căpătat 2 bilete la filmul acesta. Mi-a propus să plecăm împreună la acest film şi vezi că eu eram atît de naivă, fugeam de el, puteau să mă vadă cu el profesorii de la Şcoala Pedagogică. L-am refuzat, dar el nu s-a supărat, a rupt biletele pentru film, le-a aruncat şi a început să compună versuri.
“Nu mă iubeşti, ştiu eu,
Dar lumea nu se termină chiar mîine
Dar eu te aştept, te aştept mereu
Doar dragostea e-n inimă la mine.”
Şi iarăşi eu nu veneam la întîlnire. Şi ce ciudat, îmi vorbeau prietenele mele: “V. este un băiat ciudat, bun la suflet, deştept, talentat”.
“Da, parcă ieri te-am văzut, parcă ieri te-am crezut,
Cînd m-ai prins cu-n sărut.
Cu sărutări fierbinţi,
Ai stat să mă minţi, ca să-mbeţi dragostea mea de fată.”
Aceasta este numai o tristă amintire. Şi oftatul din fundul Siberiei îmi vorbeşte iarăşi în suflet. Astăzi, în singurătate, îţi cînt un cîntec de tristeţe:
“Supărarea şi oftatul, astea 2 mi-au pus capul
Că de supărare grea, rău îmi plînge inima.
Cîte lacrimi am vărsat, aş face o fîntînă-n sat
Fîntînă cu 5 izvoare, să bea lumea trecătoare
Să bea să se răcorească, dorul să-mi-1 potolească
Du-te dor şi nu te-n toarce, lasă-mi inimioara-n pace.”
Şi treceau zile dipă zile… “Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie”. Siberia pentru noi era o neagră veşnicie, nu mai ştiam că va muri de bună voie dictatorul şi vom fi cîndva eliberaţi. În nopţile tîrzii îţi citeam mereu versurile tale, care îmi încălzeau puţin sufletul îndurerat. Tu îmi scriai: “Dar de ceasuri tîrzii, cînd doream să vii, n-ai să ştii niciodată şi, cu sufletul înfrînt, cum te chem şi te cînt, n-ai să ştii niciodată”. Şi gînduri triste mă cuprind şi dispar în vîrtejuri, lovindu-mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o fierbinte lacrimă pe această foaie albă… Dar ca durerea să-mi împac eu înghit, şi-nghit, şi tac, numai îmi aduc aminte de cuvîntul “Te iubesc” în scrisorile tale. Acest cuvînt atît de mult se repeta, încît lungimea lor ar putea fi măsurate în kilometri. Îmi cîntai multe serenade de dragoste compuse de tine şi de-a rîndul anilor îmi trimeteai aceste scumpe versuri printr-un autor anonim şi pe acel plic era desenat un tradiţional trandafir de la Moldova.
Şi acum, trecînd un car de ani, privesc singuratic în geamul apartamentului meu de la Damm 73 din Pinneberg, Germania, acum numită Deutschland. Pinnebergul este un oraş la nordul Germaniei, unde am fost repartizată după ce am făcut azilul din Lubeck. Aici am stat 3 luni de zile pînă cînd s-au lămurit autorităţile germane ce să facă cu mine, să mă ţină în Germania sau să mă trimită înapoi în Moldova. Şi după ce am dat un interviu destul de convingător, autorităţile germane se lămuresc şi acum, după 8 ani de zile. Convingerile mele au pus la întrebare problemele mele politice legate de evenimentele cu Pridnestrovia, acest capitol va fi descris aparte.
Mă uit cu jale în geamul rece din luna martie. De obicei, aici, la 21 martie se începe primăvara, cînd totul se schimbă în natură. Astăzi e 5 martie, 2007, şi încet se lasă fulgii de zăpadă peste copăceii de pe terasa mea. Aşa frumos ei se aşază, formînd un înveliş de zăpadă ca cel din Siberia. Acest eveniment al naturii în Germania este foarte rar. De obicei iarna în Germania îi domoală, uneori fără zăpadă. Şi sufletul mi-i trist, şi-n cap îmi răsună un sunet de clopoţei. Cred că iarăşi mi se ridică tensiunea de care sufăr mulţi ani. Şi iarăşi îmi trec prin gînd versurile: “Fiecare fulg de nea e o lacrimă de-a mea, Plînge gerul pentru mine fiindcă nu eşti lîngă mine”. Dar aceste 75 de toamne mă apasă şi inima mi-e pierdută în neagra veşnicie. Trecut-au ani de lacrimi şi încă vor trece, poate din ora de urgie, şi dorul nu s-alină, şi jalea mea i-adîncă şi trista veşnicie e fără de capăt. Am scris rînduri după rînduri şi-am scris mii şi mii de gînduri. Şi eu îţi scriam din Siberia, numărîndu-mi anii în floare arşi de-atîta depărtare. Tot s-a stins şi tot s-a scurs. Astăzi aş zice: “Stai tinereţe, stai pe loc, mai stai doar o clipă. Voi, ani frumoşi, nu zburaţi, chiar dacă toamna vieţii cu frunzele de aramă mereu mă cheamă, mai ţin bine minte acel ˝te iubesc˝. Şi iată-mi nopţile nedormite, şi iată-mi inima plină de jale. “O, tu, rămîi, o, tu, rămîi, căci tu mi-ai fost dragostea dintîi”, aşa e vorba poetului M. Eminescu, care a fost şi el îndrăgostit de o fată din poveşti, de o prea frumoasă fată. Căci bine a zis cine-a zis că prima iubire este o amăgire, dar fie şi aşa, oricum prima îmbrăţişare, prima sărutare, nimeni nu le poate uita. Căci grea este iubirea cînd iubeşti cu adevărat, dar mai grea e despărţirea de o fiinţă ce mereu te-a aşteptat şi-i bate inima ca nebuna fiindcă te vrea numai pe tine întruna. Îmi scriai că ai încercat în fel şi chip să uiţi de mine, dar că-ntotdeauna te întorceai cu gîndul la mine fiindcă îţi părea că am ceva deosebit în mine şi, oricît încercai să scapi de aceste gînduri, era totul în zadar. Şi vezi că, după atîţia ani de zile şi umor frumos, ai izbutit şi ai hotărît să mă uiţi şi ai izbutit, te-ai însurat, ţi-ai găsit o fată frumoasă din sat ce ţi-a ales-o mamă-ta. Dar după un car de ani, ne-am întîlnit la o conferinţă pedagogică şi tu mi-ai spus ceea ce am aşteptat. Este un joc al sorţii noastre, acestea au fost împrejurările ce ni le-a dat Dumnezeu. Astăzi ai şi tu o familie şi eu. Nu trebuie să regretăm, doar aşa este soarta pentru fiecare. Poate după un timp s-a mai schimba ceva. O, tu rămîi, o, tu rămîi, căci tu eşti dragostea dintîi, în amintire, desigur. Da, acestea sînt cele mai grele amintiri. Te-am zărit la acea conferinţă pedagogică, parcă nu îmbatrîniseşi deloc, dar ai albit însă vizibil, părul ţi-era tuns ca o perie şi nu tîmplele erau cele ce atrăgeau atenţia, ci fruntea care se făcuse mai înaltă. Obrazul nu suferise nici o schimbare, curat şi neted, pielea bine întinsă şi ochii negri, rotunzi, vii şi strălucitori cu mişcarea lor neliniştită şi sfredelitoare, blîndă. Niciodată nu te-a văzut nimeni privind cu ură sau cu duşmănie. Erai mereu fireşte răbdător, înţelegător, cu aşteptarea ta calmă şi împăcată. O anumită linişte vedeam în chipul tău, şlefuit în toate trăsăturile lui. În tine se topea nu numai isonia unei înţelepciuni, dar şi în puterea de a rămîne mereu inteligent. Tu erau o legendă a sufletului meu. Dar cine va putea scoate la lumină această minunată senzaţie? Te privesc ascuns, desigur, cu un trist reproş în ochii albaştri, umeziţi de roua melancoliei. Te privesc şi aş vrea să faci parte din suferinţa mea. Era într-o sîmbătă, sfîrşitul lui ianuarie, o jumătate de an trecuse de atunci, dar nu mă puteam despărţi de această împrejurare. Dar tu nu m-ai văzut şi nici n-ai fi putut să-ţi închipui senzaţiile mele.
Deşi cărunt, ai rămas acelaşi bărbat frumos. Vorbeai foarte frumos şi era o mare plăcere să te ascult, dar totul s-a stins.
E trist şi îmi zic: “Melancolie — dulce melodie, melancolie — misterios amor…”. Aici în Germania au început ploile mărunte de toamnă, o lumină de cenuşă îmvăluia oraşul care părea amorţit şi părăsit de lume. Rareori pe străzile cotropite de putregaiul frunzelor moarte sunînd jilav sub paşi mai trecea cineva.
Astăzi dimineaţă rămăsesem încă în pat, deşi în casă era cald, dar frigul toamnei reci reuşise să-mi pătrundă în oase şi încheieturi. Nu mă jelui că n-am cui şi compătimirea pentru mine e cel mai cumplit sentiment. Mă cufundasem adînc în paginile de artă şi divertisment ale unui ziar german proaspăt ce îl primisem, dar gîndurile îmi zburau departe, încercam ceva să semnez, dar pixul îmi căzu din mînă. O veche amintire, da, acele lucruri îmi dau putere să rezist. Îmi zic că în aceste 75 de toamne rău mă apasă gîndurile şi mă doare inima-mi perdută în această neagră veşnicie. Trecut-au ani de lacrimi şi poate că vor mai trece şi ore de urgie, dar dorul nu mi-1 pot alina. Şi telefonul îmi tace, şi sufletul mi-i îndurerat, şi nopţile îmi par atît de lungi, mă aflu într-o absolută singurătate… îmi zvîcnesc prin minte ale tale cuvinte dureroase: “Tu numai înţeles pe mine şi nici n-ai vrut să mă înţelegi, dar cînd ne vom vedea vom fi bătrîni, vom fi moşnegi. Citesc a doua oară cartea “Andrei Mironov şi eu” scrisă de Tatiana Egorova. Acest roman de dragoste ne vorbeşte că dragostea dintre ei a devenit mai puternică decît viaţa şi moartea. Vestitul artist Andrei Mironov a avut multe peripeţii de dragoste şi gelozie. El îi explica Tatianei: “Ţine bine minte, Tanea, că eu în viaţă am iubit numai două femei, pe tine şi pe celelalte”. Mă gîndeam la dragostea mea dintîi de altă dată. După ce am fost deportaţi în Siberia, mulţi ani am corespondat cu fostul meu coleg de la Şcoala pedagogică din Bender. Aproape în toată ziua primeam acele scrisori frumoase de dragoste. El începea scrisorile sale cu cuvintele lui Eminescu: “Se scuturau toţi tradafirii în ziua cînd ne-am despărţit, plîngea pădurea şi zefirii, plîngea şi lacul liniştit…”. De la o vreme nu mai vroiam să-i răspund la scrisori, de ce să-l necăjesc doar ştiam că nu ne putem întoarce în Moldova. Am fost anunţaţi că sîntem deportaţi pe veci. Poate că nu ne-a fost soarta, i-am scris ultima dată, dar el continua să-mi scrie, să-mi cînte serenade de dragoste şi despărţire, el credea în viitor. Te voi aştepta veşnic, scria el. După o lungă tăcere, am reluat iarăşi corespondenţa, vezi că el era corect în felul lui, mă ţinea mereu în suflet. Dar eu, în acea depărtare de civilizaţie omenească nu mai era nici o cultură sau distracţie pentru tineret. “Îţi scriu pentru ultima oară, tu eşti un băiat bun, ai un viitor, te rog să mă uiţi cumva. Mă vei uita, că-s prea departe şi pentru că tu prea mult lipseşti, mă vei uita, că şi uitarea e scrisă în legile omeneşti”. El îmi răspunde: “Poate vreun murmur în al tău suflet îţi va trezi păreri de rău şi vei gîndi vreodată iară la cel ce te-a iubit mereu”. Mi-ai trimis acea fotografie. Da, aşa este cînd te desparţi de cel pe care îl iubeşti, aici în străinătate, în singurătate, unde-ţi pare ziua cît un veac şi noaptea o veşnicie eşti muncit de dorul tău, cu inima îngheţată. “Mai bine fără noroc şi cu durerea în mine, să ard de dorul tău de foc, să te iubesc mereu pe tine.” Aceste cuvinte îmi răsunau mereu în memorie. Da, o veche amintire… Şi iarăşi mă dezlipeam de gîndurile ce mă frămîntau, le alungam, dar ele mereu se întorceau şi îmi zvîcneau în cap. Îmi încrucişam braţele şi priveam drept înainte peste geam spre strada aglomerată de oameni grăbiţi şi simţeam oboseala încît închisesem ochii o clipă, dar… simt fară să-mi forţez memoria, ştiu că sînt tare la al meu caracter si n-o să devin lacrimogenă şi iarăşi scrisorile de la colegul meu îmi zic: “De ce tu nu vrei să răspunzi la aceste minunate scrisori de dragoste şi tristeţe? Eu cred că ele sînt reluate în adîncul sufletului tău”. Revin la gîndurile că mama mea îmi dorea fericire şi mă plîngea că mi-am rupt tinereţea. Părinţii mei se simţeau mereu vinovaţi de suferinţa mea. Răspundeam mamei, care vedea ca de la o vreme nu dau răspuns la scrisori, cu lacrimi ferbinţi în ochi, că nu mai pot, acele scrisori îmi rupeau inima mea şi aşa distrusă.
— Nu mai plînge, ia încearcă tu să-l chemi să vină el aici.
— Ce mai vorbeşti, este totul în zadar, ce să facă el aici, să rămînă fară profesie.
— Ar fi bine să încerci.
Toţi se tem de Siberia îngheţată, nu mai am nici o speranţă. Şi atunci mama singură i-a scris. Şi iată o îndelungată tăcere. Ei, asta mi-a fost durerea. Soluţia era clară, mă gîndeam eu. Iubitul meu ar fi şi un trădător?! Mă gîndeam că ar fi trebuit eu să-i propun, şi nu mama mea. Mă gîndeam că şi el suferă în acele amare vremuri. El e membru de partid, are perspective mari, e un om deştept, poate se gîndeşte la carieră. Deja trecuse o sumedenie de ani, dar îmi făcea plăcere să-mi răscolesc memoria. Peste un lung timp de durere şi aşteptare, primesc un răvaş. El începuse scrisoarea: “Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie, stea dulce şi iubită a sufletului meu… şi aşa mai departe. Da, Siberia pentru toţi era o neagră veşnicie, noi nu ştiam cînd va muri dictatorul, Tatăl tuturor popoarelor, şi vom fi cîndva eliberaţi şi reabilitaţi să plecăm pe meleagurile noastre natale. De data aceasta i-am răspuns: “O, blîndă, mult duioasă şi tainică lumină, în veci printre steluţe te caută al meu dor şi nu mai am altă mîngîiere mai vie pe pămînt”. Dar trecuseră de atunci şase ani de zile, multe de toate s-au schimbat în viaţa acelor îndrăgostiţi…
Şi iarăşi am trecut cu gîndul la alt eveniment, la alt fragment de simţăminte de tristeţe. Şi privesc întocmai realitatea viselor de altădată, din 1949. Deportarea. Da, s-a stins şi totul s-a pierdut, nu mai exista nici o speranţă şi gîndurile grele mă doboară. Vezi ce mi s-a dat de la Dumnezeu? Pentru ce păcate? Cine totuşi le-a săvîrşit? Mă bucurasem că am susţinut cu succes examenele la Şcoala Pedagogică şi mare bucurie am făcut părinţilor că am devenit învăţătoare aşa devreme. Aşadar, tatăl meu s-a grăbit să mă îndrepte spre profesia de pedagog, dar vezi cum se întîmplă, numai Dumnezeu ştia ce păcate mi-au revenit. Dar totul am învins, peste tot am cucerit. Tatăl meu bine zicea că eu am o mare tărie de caracter şi aşa am învins toate greuţile ce mi-au eşit în cale, nici nu-mi vine a crede cum am învins toate, fiind aşa mică şi firavă la prima vedere.
Astăzi e 4 martie, ziua mea de naştere. Aşa arăt eu la 76 de ani. Par foarte fericită, nu mă plîng, am de toate, nu duc lipsă de nimic. Sînt înconjurată de buchete de flori. La vîrsta mea aşa înaintată am ajuns să locuiesc în Germania, am o locuinţă frumoasă, sînt mulţumită de starea mea fizică. Numai că moral sînt tristă şi amintirile veţii mele mă frămîntă tare. Se zice în popor: “Dacă ai copii, ai şi griji multe”. Astăzi privesc fotografiile din trecut şi iată şi o foaie îngălbenită de vremuri: “Tu doar eşti fiinţa, ce prin iubire şi la al iubirii soare, ai deşteptat în mine poetice simţiri, primeşte în depărtata Siberie aceste rînduri scrise cu sînge de iubire ş.a.m.d. Dar totul trece şi dispare, dispar în vîrtejuri de amintiri, lovindu-mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o lacrimă fierbinte pe această albă foaie. Dar, ca durerea să mi-o împac, semnez cîteva rînduri ca să-mi aduc aminte de tine-ntotdeauna. Şi-am strîns gînduri după gînduri, şi-am scris mii şi mii de rînduri, cum stau pe aceste meleaguri străine, numărîndu-mi anii, şi tot conţinutul e un plîns.
“O, cere-mi, Doamne, orice preţ, dar dă-mi o altă soartă,
Căci tu izvorul vieţii eşti şi dătător de moarte,
Părînd pe veci a răsări, din urmă moartea-i paşte
Căci toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte.”
Бесплатный фрагмент закончился.
Купите книгу, чтобы продолжить чтение.