Бесплатный фрагмент - Anii de emigrație

Anii de emigrație

Patria mea este Moldova, dar flexibil a fost cursul vieții mele, cea care mi-a schimbat existența radical și care m-a adus, în cele din urmă, pe meleagurile Germaniei.

Patria mea ești tu — Femeia care a putut găsi alinare printre amintirile dragostei păstrate. Această carte reprezintă secretul destinului ascuns de mulți ani, o taină a unor doi îndrăgostiți, care, după o despărțire de 20 de ani, se întâlnesc din nou.

PATRIE — ESTE SATUL NATAL; PĂMÂNTUL NATAL, LOCUL DE BAȘTINĂ.

Fiecare om are o țară în care se simte perfect și care-l reprezintă, iar atunci când se află acolo, se simte ca la el acasă.

«PATRIA… Acele pământuri fărâmițate de ghiulele… PATRIA — pământ sfânt… precum o mamă care udă cu lacrimile sale în semn de rugăciune…

PATRIA… Este aceea pe care o adori ca pe copiii tăi atunci când îi strângi la piept… PATRIA… Este aceea pe care o iubești ca pe o femeie, în brațele căreia te cuibărești… PATRIA…»

PATRIA mea este Moldova.

Dar PATRIE o pot numi și pe Germania, țara în care m-am stabilit definitiv acum 20 de ani, fără să îi aparțin ca origine, dar fiind recunoscută ca cetățeană a ei.

PATRIA mea ești tu!

Tu, o femeie care îți găsești alinarea în amintirea dragostei trăite — o exprimare puternică a celor mai profunde emoții, un romantism uluitor care îți taie respirația.

Acesta este un secret al destinului păstrat de mulți ani.

Anul 1949 — începutul unei drame ce pare a fi fără sfârșit, în care singurul fir luminos pare a fi doar dragostea pură a celor 2 îndrăgostiți pe care o poartă anii.

Soarele se lasă peste zări precum un glob de aur arzător. Încetul cu încetul, începea să se insereze, iar stelele izvorăsc pe al cerului arcuri mărețe în umede lanuri de albastru ceresc și nourii plutesc cu haine crețe.

Prin aleile grădinii, vișinii și cireșii sunt de-acum înfloriți, salcâmii cu miros dulce tăinuesc cărările risipite într-o melancolică umbră.

Îmi ridic ochii și privesc fața cea blândă a lunii; ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc transparent, prin nouri de o tentă de argint, prin stelele mari de aur topit. Privesc prin fereastra deschisă; părea că deasupra mea sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor ființă transpărea prin albastra-i adâncime.

Se auzi prin aerul nopții glasul notelor dulci ale unui claviar și un tânăr glas tremurător.

E miez de noapte. Pustiul tace, numai ochii mei sunt vii.

Apoi, strângâng ochii silit și tare, n-am mai văzut nimic; muzica încetase și eu, cu totul în prada impresiunii, țineam încă ochii închiși, dar nu puteam adormi.

Se făcură de-acum ziuă. Era o dimineață de primăvară, soarele se ridica încet cu seninătatea adâncă a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții. Împrospătate cu rouă, se ridicau la soare cochetele capete copilăroase.

Mă simțeam atât de bolnavă în noaptea înstelată a sufletului meu. Pot oare ele, stelele, să ghicească simțirea ce-mi nimicește inima?

O, inimă pierdută! De 8 luni nu mai aud nimic despre tine, fetița mea cea scumpă. Unde te găsești, prin ce strainătate, răspunde-mi.

În fiecare fibră ruptă din sufletul meu, există o necuprinsă durere.

Fereastra era deschisă, sticlele străluceau ca argintul în alba lumină a lunii, aerul proaspat văratic, iar razele lunii pătrundeau în suflet cu o nespusă melancolie.

E o liniște somnoroasă, pe cer privesc stelele, ce-și închideau ploapele spre a deschide iarăși, e un cer senin, fără nori.

M-a trezit din amorțire un sunet, un sunet ce mi-a schimbat toată batrânețea.

— Alo?!

— Oare cine să fie la această oră?

— Tu ești, Victoria, fetița mea, nu mai știu nimic de tine de 8 luni de zile, de unde suni?

— Din Hamburg, din Germania.

— Vai de mine, nici nu am auzit de așa oras. Cum o mai duci fetița mea, ce faci acolo?

— Păi muncesc din greu, până acum nu-mi găseam loc de muncă fără documentele cuvenite, aici, la nemți, e tare strict, acum am de muncă în trei locuri.

— Vai de mine, cum te isprăvești?

— Mă isprăvesc, dar îmi vine greu să alerg la trei obiecte în diferite părți ale Hamburgului.

— Cum așa?

— Trebuie să muncesc, acolo mă așteaptă familia, trebuie să ajut băieții să-și facă studiile.

— Da, ai probleme, oare de ce numai femeile duc greutățile familiei?

— Sunt moartă de oboseală; te-aș ruga să vii să mă ajuți cât de puțin.

— Dar cum pot să te ajut când ești așa departe?

— Aranjez eu lucrurile.

— Trebuie să capeți o foaie turistică spre Olanda, în treacăt vei rămânea în Hamburg.

— Dar cum pot căpăta această foaie turistică fără viză, ar fi complicată treaba, cu nemții nu te joci. Și foaia turistică costă scump, doar știi că n-am bani, ce fac eu cu pensia mea?

Victoria imi dă pe loc unele coordonate pe cine să caut, la cine să mă adresez.

În fine, caut persoana dată.

— A, sunteți mama Victoriei, vă promit, că vă ajut cu ce pot, bineînțeles.

E un lucru complicat. Foaia costă 700 de Euro.

Vai de mine, de unde pot lua atâția bani?

Victoria zice că mi-ar trimite banii aceștia peste o săptămână.

Ne sfătuim cu soțul, trebuie să ajutăm fata în problema apărută.

Amărâtă și îngândurată, mă gătesc de drum, las toate lucrurile baltă pe baza soțului, care îmi promite că va avea grijă de treburile gospodărești.

— Ce să facem, cine să ne ajute copiii dacă nu noi, părinții.

                                  * * *

A deschide o viză era un lucru complicat pe vremurile acelea.

Plec la Consulatul German din Kiev, fiindcă la Chișinău nu exista așa ceva.

Aici stau ore întregi la rând pe o căldură înăbușitoare.

Spre marea mea mirare, multora din doritori nu li s-a deschis viza, dar eu am avut norocul.

— Cu ce scop plecați peste hotare?, aud un glas răgușit al slujbașului din Olanda.

Deodată îmi formez răspunsul:

— Îmi construiesc o seră pentru a crește flori, știu că aici, în Olanda, creșteți diferite soiuri de aceste plante.

Mă întorc în aceeași zi acasă cu viza, adică dreptul de a mă putea deplasa peste hotare.

Pregătindu-mi bagajele, mă gândesc că nu știu nici o boabă din limba germană, cum aș putea cât de cât să mă înțeleg cu nemții.

Pentru a studia limba germană, îmi cumpăr un dicționar ruso-german.

Am constatat că limba germană este una dintre cele mai grele limbi de studiat mai ales pentru moldoveni, pentru noi ar fi mai ușor de studiat limba franceză, limba italiană, spaniolă.

În Germania, nemții vorbesc în diferite dialecte. Se spune că nemții de la nord nu prea inteleg cum vorbesc nemții de la sud și invers.

Unii sunt nemții-ruși, rădăcinile lor se trag încă de pe timpul domniei Ecaterinei a Doua.Fiind ea

împărăteasa Rusiei, a invitat nemții și le-a dăruit cele mai bune pământuri arabile de pe Volga.

Germania — Republică Federală

Germania este o republică federală cu capitala la Berlin având 3,45 de milioane de locuitori.

Cele mai mari orașe: Hamburg, Koln, Frankfurt, Stuttgard, Dusseldorf, Dortmund, Essen.

Germania are o populație de 80,7 milioane de locuitori, aproximativ 6 milioane de locuitori nu au naționalitate germană: 25 milioane de turci, 780.000 italieni, 687.000 polonezi.

Republica federală parlamentară este formată din 16 landuri. (județe) Cancelarul federal e Angela Merkel, președintele CDU (Uniunea Creștin-Democrată).

În Germania locuiesc mulți migranți. Un procent mare de turci locuiește aici, fiind invitați după un contract cu Germania pentru a ajuta în restabilirea industriei distruse după război. Așa s-au stabilit, s-au impânzit cu traiul generații întregi.

În legătura că România și Polonia au intrat in Uniunea Europeană, în Germania vin mulți români și polonezi. Guvernul german nu le dă încă locuri de muncă, de aceea fiecare se străduie să se aranjeze cum poate. Dreptul la muncă îl au numai cetățenii cu documente legitime. Dar a căpăta așa un drept pentru veniți e un lucru dificil.

Femeile, dacă întemeiază o familie cu un neamț, atunci primesc și ele o legitimație după înregistrarea căsătoriei.

Emigranții în Germania

Viața în Germania poate fi plină de surprize și situații confuze, mai ales dacă nu ești conștient de regulile sale scrise și nescrise. Vei observa cu siguranță în comportamentele lor publice și mediul lor de viață. Costul vieții e destul de scump, ai nevoie de asigurare medicală.

Nemții sunt stricți și reci, sunt foarte serioși în ceea ce privește munca, sunt desciplinați, iar pe planpersonal nu sunt cei mai prietenoși oameni.

Viața de emigrant vine cu provocări, eșecuri, incertitudini și experiențe mai mult sau mai puțin plăcute.

Un emigrant povestește: «Am trăit în mai multe țări, am cunoscut culturi și tradiții noi, am avut multe motive de neliniște, teamă. Ea, străinatatea, ne schimbă.

Traiul peste hotare ne va determina să căutăm în permanență experiența, să învățăm limba, să cunoațtem obiceiurile.

Limba, consider că aceasta este cea mai importantă problemă a unui număr semnicativ al emigranților. Tot timpul se ivesc situații în care să folosești limba germană: în mijloacele de transport, la muncă, în magazine.

Principala condiție pentru a te integra în societatea germană este cunoașterea limbii cel puțin la nivel mediu. Ai nevoie să cunoști limba în viața de zi cu zi; pentru a putea comunica cu autoritățile, cu centrele de consiliere, cu colegii, să negociezi cu angajatorul pentru salariu și condițiile de muncă. E nevoie de absolvirea unui curs de limbă germană.

Suntem cu toții departe de casă, de familie, de prieteni, iar viața printre straini nu e ușoară, adaptarea și integrarea în societatea germană sunt deosebit de dificile.

Studierea limbii germane are 2 mari componente: gramatica și vocabularul. Vocabularul este cel mai important element al comunicării. Cu cât mai multe cuvinte cunoști, cu atât mai mult poți comunica, poți înțelege limba și te poți exprima mai ușor și poți să-ți dezvolți capacitatea de exprimare.

Moldovenii nou-veniți în Germania întâmpină multe dificultăți când au de rezolvat o problemă sau dacă vor să obțină un drept cărora i se cuvine, neștiind cărei institușii să se adreseze. Legislația germană este foarte complicată și există foarte multe instituții, birouri, oficii. De aceea, fiica mea, Victoria, este toată vremea preocupată de ajutorul pe care-l primesc nou-veniții.

Este fals că Germania primește cu brațele deschise străinii; nemții sunt destul de circumspecți cu străinii, într-un cuvânt, s-au săturat de-acum de ei.

Astăzi, numărul de nou-veniți se află în continuă creștere, se constată valul uriaș de refugiați. Merkel e condamnată de nemți pentru acest lucru deoarece, cândva, acești refugiați vor reprezenta un pericol în țară. La ce se gândește Merkel de acceptă să vină în Münhen 2800 de refugiați. Normal, că sunt și nemți cu bun simț, dornici de a te ajuta și a vorbi frumos cu tine. Germanii sunt un popor puternic, fruntaș în Europa. Dar un popor rece, introvertit și totuși eficient și productiv, un popor-model în Europa.

Aici sunt oameni amabili, zâmbitori și relaxați.

Oamenii sunt atenți la ce se întâmplă în jur, ceva mai prezenți. N-am întâlnit oameni care să mă facă să mă simt inconfortabil.

Germania nu este țara tuturor posibilităților, este țara cu oameni cumpătați, cu reguli stricte, pe care, foarte important, le respectă și săracii, și bogații.

De asemenea, discriminarea, concepția nemților constă în faptul că emigranții vin să muncească pe bani puțini, astfel ei cred că noi le «luăm pâinea de la gură» tinerilor nemți, ceea ce este greșit. Un neamț câștigă aproximativ 22 Euro, pe când un emigrant primește 7—8 Euro pentru început de muncă grea în construcție.

— Ordnung muss sein. Trebuie să existe ordine. Este o cunoscută și frecvent auzită afirmație în Germania. Unele dintre primele lucruri cu care vizitatorii se lovesc sunt curățenia și ordinea. Același lucru se poate spune și despre curățenia în casă sau în garajul gospodarului, unde uneltele și echipamentele vor fi bine întreținute și depozitate îngrijit.

Punctualitatea este o virtute și întârzierea este văzută ca o neglijență sau un semn al lipsei de respect. Un aspect important pe care nemții îl numesc Grundlicheit sau seriozitate.

Germanii sunt mari credincioși în a face lucrurile bine, iar acest lucru le-a conferit reputația de perfecționiști. Haosul este ceva pe care germanul tipic îl detestă.

Hamburgul — a doua Patrie

Orașul Hamburg este unul din cele 16 landuri ale Republicii Federale Germane.

Hamburgul este a doua patrie a noastră, aici ne-am stabilit cu traiul acum 20 de ani.

Hamburgul are 2,3 milioane de locuitori și este astfel al 2-lea oraș după numărul de locuitori în Germania și al 7-lea din Uniunea Europeana.

Este centrul regiunii metropolitan europene cu o suprafață de 755,6 cu o densitate de 2300 locuitori. Hamburgul se găsește în nordul Germaniei, la vărsarea râurulor Alster și Bille în râul vechi al fluviului Elba, malurile căruia sunt legate de 2500 de poduri, precum și prin tuneluri dure al Elbei. Hamburgul ocupă al 3-lea loc dintre cele mai mari și frumoase porturi din lume după New-York și Londra.

Aceste grandioase poduri sunt asemănătoare cu podurile construite în Petersburg.

Orașul este împărțit în 7 sectoare: Altona, Harburg, Berghedorf, Elmsbuteli, Nordstetd, Wandsbek.

Clima, datorită influenței maritime, este mai blândă decăt în estul continentului, dar este amăgitoare, uneori nu știi cu ce să te îmbraci și, desigur, fără umbrelă nu te poți porni de acasă.

În 226 de hoteluri sunt primiți pe zi mai mulți de 213700 de oaspeți din diferite țări.

Hamburgul este cel mai mare port, pe aici trec mii de corăbii.

Baltica, o corabie rusă a stat mai mult de o lună de zile în portul Hamburg. Pe malul stâng al Elbei se află permanent corabia «Muzeu». Din portul Hamburg pornesc mai mult de 500 km de drumuri pe apă.

Deutschland se numește «Poarta către lume» dupa mărimea ei. Trenurile de pasageri circulă peste 10 minute cu o mare viteză. Hamburgul prezintă chiar și o premieră în transportul feroviar mondial. Acum un tren de marfă a efectuat prima cursă experimentată între capitala chineză Beijing și portul german, Hamburg. Cele 49 de vagoane cu containere au avut nevoie de 15 zile pentru a parcurge aproape 1000 de km. Garnitura a trecut prin 6 țări: China, Mongolia, Rusia, Belarus, Polonia și Germania. Sosirea la destinație a fost salutată cu focuri de artificii. Căile ferate germane doresc să reducă durata transportului la 10 zile și să inițieze curse regulate pe acest traseu, care este cel mai lung din lume.

Eu circul mereu cu trenul de la Pinneberg la Hamburg, fiindcă eu ca atare locuiesc în Pinneberg, dar plec la Victoria la Hamburg, acolo este casa Victoriei.

Pinnebergul este amplasat la vreo 18 km de orașul Hamburg, oraș ce se invecinează la nord cu localitățile Prisdorf, Kumerfeld. Orașul este centrul administrativ din sudul Landului Shcleiswig-Hochstein.

Străzile orașului sunt drepte și tipic construite, peste tot vezi o curățenie extraordinară. Fiecare locuitor este obligat să păstreze curățenia. Gunoiul se adună în saci speciali și, dis-de-dimineață, se strânge gunoiul automobile speciale. Gunoiul este selecționat in buncăre mici: pentru sticle, pentru hârtii, ziare folosite, resturi de mâncare.

Odată, eu, nefiind atentă, arunc în gunoaie o scrisoare. A doua zi găsesc în cutia poștală copia scrisorii mele.

Ce se întâmplă, — mă gândesc eu?

Apoi am realizat că aceasta a fost o întâmpinare spre a fi mai atentă să știu unde se aruncă această hârtie.

Dis-de-dimineață, gospodarii caselor mătură trotuarul în fața caselor. Dacă se plimbă cu câinele, ei folosesc un pachețel de plastic pentru a strânge murdăria făcută de câinele lui pe stradă.

În oraș nu există garduri înalte ca la noi în Moldova, au grijă moldovenii numai de curățenie în curte, gunoiul însă îl aruncă în stradă.

Îmi place populația de aici, tot timpul având un zâmbet pe față, indiferent dacă el cunoaște acel om sau nu. Este foarte plăcut, la o întâlnire cu un cunoscut, desigur, i se strânge mâna, inclusiv și femeile, pe când la noi, mă rog, numai bărbații au acea ocazie de a da mâna.

Nemții nu sunt întotdeauna amabili cu veniții străini. Vreau să descriu o întâmplare. Mergeam în autobuz spre gară.

Vis-à-vis de mine stă pe scaun o doamnă nemțoaică, părea supărată, nemulțumită.

La stația următoare se urcă un tânar străin negru, poate din Africa și se așează lângă ea pe scaun.

— Și acești veniți din alte țări, ce mai caută aici?

— Pardon, madam, zice tânarul în franțuzește.,ich store nicht!

Se vede că era un student sau chiar un profesor, un om inteligent, în mâna ținea o carte pe care am citit «Enciklopedia germană». Doamna din nou își exprimă nemulțumirea.

— În Germania sunt mulți tineri ce nu au de muncă și de ce, aici în Germania, trebuie să muncească veniții din alte țări ș.a.m.d.

— Pardon, madam, zice din nou tânărul, eu sunt aici invitat de autoritățile germane și începu să citească din cartea ce o ținea îngrijit în mână.

Dar doamna nicidecum nu se potolea, din nou începu să terorizeze tânărul.

Tinerii nemți nu vor să muncească în construcție, ei vor să stea în birouri, se auzi un glas din fundul autobuzului. Și trebuie să știți că un neamț primește la muncă 22 Euro pe oră, pe când un străin primește o leafă mizerabilă de 7—8 Euro pe oră într-o muncă grea în construcții.

Între timp, intră în autobuz controlorul.

— Prezentați biletele de călătorie, vă rog!

— Acești străini nici bilete de călătorie nu cumpără, sucindu-se, nu se domolea doamna.

Atunci, nu-i mai ajunge răbdarea tânărului, înșfacă biletul de călătorie al doamnei, în timp ce îl ținea sus cu mâna întinsă, îl mototolește, îl bagă în gură și pe loc îl înghite. Toți pasagerii prezintă biletele de călătorie controlorului.

— Vai, vai!, țipa doamna, acest negru mi-a mâncat biletul de călătorie!

În autobuz a răbuhnit un râs asurzitor.

— Doamnă, nu e cazul de glume, prezentați biletul.

— Doar a…

— 40 de Euro amenda, vă rog să plătiți.

Doamna înfuriată, plăti 40 de Euro, pentru că a circulat fără bilet.

Așa se răsplătește nefacerea de bine. De fapt, nu întotdeauna este vrăjmașul răsplătit după cum se poartă.

Ei, acest caz cu doamna din autobuz de care v-am povestit se numește descriminare față de oameni de diferite naționalități. Îmi era întăciunată inima când rostisem acest cuvânt «discriminare»

Alt caz. Așteptam trenul spre Hamburg. De-abia venisem în Germania și nu eram încredințată că anume acest tren ar putea să se oprească la stația Maschen. Mă adresez la un tânăr neamț ce stă și el pe peronul gării și aștepta desigur același tren.

— Die Zug steht hier in Mashen, bitte sagan Sie., – mă adresez eu într-o limbă germană schimonosită.

Pentru ce ați venit în Germania, – mă întreabă supărăcios?

— Ich habe viele Freunde hier in Deutschland.

— Dacă ai venit în ospeție bine, dar dacă ai venit să lucrezi, apoi….

— Ce apoi, cu problemele acestea se ocupă Auslanderbehorde, dar nu fiecare neamț.

Văzând că nu mai are cu cine sta de vorba, pleacă cu capul în jos. Îndepărtându-se, tot se mai uita în urmă.

Ca să ai un loc de muncă stabil, pe atunci era cu totul dificil. Victoria muncea drept chelneriță la o instituție turcească pentru o leafă cu totul mizerabilă.

— Nu te neliniști, o să găsim un loc de muncă mai potrivit.

— Uite, aici la o înștiințare, se cere de muncă printr-un anumit contract.

Primul contract
de muncă

Încercăm să încheiem acel contract cu un neamț cu numele Kopyra.

— Allo, ich will mit Her Kopyra sprehen, — se adresează Victoria cu limba germană încâlcită.

— Ich bin Kopyra, îi răspunde un glas răgușit de bărbat. În fine, cumva ne-am înțeles că despre asta nu se vorbește prin telefon și trebuie să ne înțelegem la fața locului.

El ne povestește cum am putea să ajungem la Maschen, acolo i-ar și fost rezidența sa, după cum numea el casa lui de locuit.

Mergem cu trenul până la Hamburg, de aici luăm alt tren, mergem până la Mekelfeld. Aici luăm autobuzul 343 și peste o stație ajungem la locul destinat.

Aici ne așteaptă domnul Kopyra, stăpânul casei. Ne zâmbește și ne întinde mâna spre a ne saluta.

— Guten Morgen Frau Victoria und ihre Mutter Maria.

— Guten Morgen.

El ne poftește să facem cunoștință cu locul de muncă, după cum ne-am înțeles.

Așezată pe partea de miazăzi a satului Maschen, locuința lui Peter Kopyra era una din cele mari și frumoase case din Gemainde * Maschen.

Interiorul locuinței nu era mai puțin somptuos sau mai puțin confortabil decât interiorul locuințelor celor mai de seamă nemți din această perioadă de timp, unde în seara aceea benchetuiau, tolăniți pe paturile de ospăț.

În ogradă erau sădiți o multțme de trandafiri, care exalau parfum și prospețime. Statui de ghips, reprezentând oameni în poziții lipsite de decedent executate cu o uimitoare și neasemuită măiestrie, erau așezate de-a lungul grădinii.

Neamțul ne pofti în sala de oaspeți. În fundul sălii se afla o masă rotundă de o marmură splendidă, iar în jurul mesei, trei paturi înalte așternute cu saltele de puf și acoperite cu purpura cea mai fină, paturi pe care stăpânii obișnuiau să stea lungiți pe ele. Lămpi de argint iscusit lucrate, atârnate pe tavan, ardeau, luminând sala și, răspândind o mireasmă puternică, îmbătătoare.

— Hai, mai toarnă un pahar de Wiski, — strigă un oaspete cu vocea răgușită de băutură, întinzând mâna, în care ținea o cupă de un sfert de litru.

Acestea ne constrâng să trăim cei mai frumosi ani a tinereții chinuiți de dorințe nesatisfăcătoare cu o plată mizerabilă, — mă gândeam eu cu amărăciune. Dar noi suntem oameni lipsiți de drepturi, nepoftiți în țara lor. Ea, Victoria, fată frumoasă, deșteaptă, cu studii, dar un om într-o situație atât de tristă. Dar ce-i de facut?

Cu ce dragoste o privi Rudolf pe acea emigrantă frumoasă care a venit să muncească din greu în casa lui Peter.

De ce trebuie să exploatezi așa o ființă drăguță?, — îi zice Rudolf prietenului său.

Rudolf, un om serios și tăcut, cu sprâncenele stufoase și negre ca pana corbului, un bărbat spătos, plin de duh și flozof, om prietenos, cu o cătătură copilărească și dulceagă, cu obrajii trandafirii și catifelați ca o piersică de toamnă, musteața-i subțire desena deasupra buzei de sus o linie fără cusur, saluta în stânga și-n dreapta, râdea potolit, arătându-si frumoșii dinți, care păreau foarte îngrijiți, ca de întreaga sa ființă.

— Citește mai atent contractul de muncă, să nu te –a amăgit neamțul, — o preintimpin eu pe Victoria.

— N-am altă alternativă, trebuie să ajut copiii la studii. Peter îi lămurea: vezi că așa contract ar fi costat 10 mii de Euro, tu trebuie să faci curățenie și să faci ordine in gospodăria mea. La primul etaj ai de îngrijit 2 săli, bucătăria, baia, cabinetul meu de muncă și terasa la al doilea etaj: dormitorul, baia, sala pentru oaspeți, în subsol, toate camerele de la primul etaj, să ai grijă de grădină.

Pentru noi, contractul acesta de muncă era o robie nemaipomenită, însă pentru neamț era mununat să stea tologit, bând Wiski, să privească cum această emigrantă muncea de cu zori și până târziu. Dar Victoria, gândindu-se la copiii ei, că le trebuie un ban, trebuia să mai muncească undeva să mai câștige ceva. Și de aceea, mă mai trimetea la neamț si pe mine. Deodată, neamțul se uită răutăcios la mine, dar vazând că și eu muncesc bine, îi convenea. În schimb, Rudolf mereu întreba.

— Unde este migranta ta, Peter, vezi că demult n-am văzut-o fără ea nu-i veselie în gospodăria ta? Rudolf se îndrăgostise de ea.

— De unde aș lua și eu așa o migrantă?, se văicăra Rudolf.

— Păi, eu am încheiat un contract, poti și tu căuta una din Rusia. Fetele din Moldova sau din Rusia sunt foarte muncitoare, frumoase, se împacă să muncească la nemți cu cea mai mizerabilă leafă.

Pe Rudolf îl pătrunse nu numai adoratție și respect spre această frumoasă migrantă, dar ceva mai serios.

O privea cum ea gospodărește la Peter în ogradă și se îndrăgostea mai tare. La început, el încerca să izgonească noul sentiment din inima lui. Rațiunea îi spunea că dragostea aceasta nu numai imposibilă, dar mai mult, că ea constituie o nebunie fără seamăn, o dragoste disperabilă,..dar în ciuda tuturor grijilor lui, imaginea acestei fete revenea mereu strălucitoare și puternică. Uneori, ca și cum l-ar fi mânat pe nesimțite acolo o putere tainică. o privise astfel de multe ori fără ca ea să-l fi observat și de fiecare dată o găsea mai minunată. Dar își venea in fire și alungase de îndată acest gând, ca pe o nălucire monstruoasă.

Uite la ea, zveltă și mlădioasă, de o frumusețe deosebită, cu o talie atât de delicată, încât ai fi putut s-o cuprinzi între degetele celor 2 mâini. Capul ei așa de fermecător: pielea alba, ușor îmbujorată în obraji, o frunte splendidă, încadrată de un păr negru și frumos, cu ochii mari și alungiți ca niște migdale.

— Vai, ce trăsături armonioase! Ea îi dată de la Dumnezeu pentru iubire, nu pentru a-ți face ție Peter curățenie în ogradă.

Peter privi urât sub sprâncene răutăcios.

— Lasă, prietene, așa e soarta veniților, ei n-au fost poftiți, au venit de bună voie.

Peter e un bărbat înalt, palid. Fața lui nemișcată, fără nici o expresie, purta pecetea plictiselii și apatiei. La 45 de ani ai lui, viața îi părea lipsită de interes, trăind în lux și trândăvie, grăsan cu obrazul rotund și deschis. Pentru el, cea mai mare fericire era să stea la un pahar de Wiski cu prietenul său de peste drum… un om bine făcut și robust, pășea încet și fără vlagă, ca un om slăbit de puteri. Slăbiciunea lui era consecința vieții de desfrâu pe care o dusese. Însă cauza principală care îi sleia puterile era o boală cumplită, fără leac, care pusese stăpânire pe întreaga-i ființă, săpând pe chipul lui semnele unei bătrâneți timpurii și chinuite. Fața lui era raspingătoare.

Cu aerul unui sătul de viață, uneori strâmba din buze, schițând un surâs răutăcios ca omul care nu se ferea să-și arate deschis disprețul față de oameni.

Era înalt, cu pieptul larg și puternic, cu umerii lați și brațe musculoase. Avea un cap mare, acoperit cu o claie de par negru.

Irosise jumătate din zi pregătind diferite mâncăruri. Restul zilei era cu gândul la masa de seară, într-un cuvânt, lasând prânzul, visa la cină. Prietenul lui de peste drum, Rudolf, părea mai vorbăreț și mai prietenos. Pe fața lui se putea citi o expresie de îndârjire suprinzătoare pentru vârsta lui, se simțea tăria și fermitatea caracterului și dârzenia convingerilor sale.

Pe ambii îi lăsase soțiile.

Numai ce-i auzeam, conversând de peste drum:

— Peter, comm hier schneler bitte!* (Peter vino repede,)

Așa se anunțau unul pe altul acei doi prieteni cu o aceeași soartă ce o aveau, să înceapă ziua cu un pahar de Wiski.

— Heute, habe ich problem.

Peter era trist, avuse un conflict cu soră-sa atât de violent, încât ajunseră să încrucișeze săbiile.

După ce îl părăsise soția, mamă-sa îl ajuta pe Peter în gospodarie. În curând, se îmbolnăvise și stătea la pat. Peter habar n-avea să o îngrijească, de aceea a luat-o la ea pe fiică–sa, Matilida, care i-a făcut testamentul pentru moștenire-

— Adu-ți aminte, că acum câteva luni în urmă, mama era grav bolnavă, tu ai refuzat s-o îngrijești, – strigă Matilida în gura mare.

— Și eu i-am fost fecior. Acasă, tu nu mai beai ca acuma?!

Ea chibzui o clipă, cu capul plecat, apoi îi striga cele mai urâte cuvinte.

Peter se socotea înstărit, a cărui zgarcenie era vestită. Când era supărat, era furios la cătături. Avea o ceafă groasă ca de taur, pe care era așezat un cap destul de mare, proporțional cu corpul, ochii deveneau ficși de parcă s-ar fi stins.

— Guten Morgen, mein guten Freund!* îl salută Rudolf. Alles in Ordnung!?

Când Peter era liniștit, ochii lui plini și căldura imprimau feței sale o expresie de bunătate și blândețe. Acum, însă, după conversația cu soră-sa, fiind mânios, avea o înfățișare fioroasă și ochii lui scăpărau fulgere. Își primea răsplata și distincția de fiu.

Pe fața lui palidă se citea o imensă tulburare. Trăsăturile mușchilor feței și scăpărările ochilor oglindeau lupta dintre nădejde și deznădejde.

Rudolf îl privi, înclina capul în semn de aprobare. Din nenorocire, frica și ura face să înghețe sângele în vine. Rudolf își îndreaptă privirea către Victoria, care gospodărea îngândurată în ograda lui Peter. —

— Wie geht es dich, Victoria?, o întreabă el.

— Mir es gut, dar în inma se răscula o ură către el.

— Ich liebe dich Victoria, se înroși ca un școlar. Ea se întoarce și pleacă mai departe la muncă.

Treceau zile, săptămâni, luni, tot mai tare mi-e dor de copii, — se jeluie Victoria. Neamțul nu-mi dă voie să plec la Moldova, fiindcă zice că n-are cine lucra în locul ei.

De acum e dimineață, dar mai stau în pat să citesc puțin sprijinită pe pernă…

Cineva îmi formase numărul de telefon. Sunetul mă impune pe loc să-mi rup firul gândurilor mele. Ochii mei se îngustară, auzind că neamțul îi face Victoriei probleme grave. Nu era nicio bănuială că între ei ar fi existat aceeași idilă veche. Ea clocotește de mânie, nu-și mai îndeplinea conținutul contractului tot mai mult și vroia să muncească. Profund tulburată, citise din nou acest contract, era o mare complicație. A venit la mine fuga într-un suflet. Pe fața-i înlăcrimată se citise îngrijorarea. De neliniștită ce era, chipul ei devine tot mai furios.

— Nu mai pot rezista, nu mai pot. Era ceva de-a dreptul nesănătos în felul în care se purta el în ultimul timp.

— Da, noi suntem toleranși, e clar, dar nu în așa măsură.

Ea părea atât de amărâtă. Doar era o fată frumoasă, cu ochii sclipitori și ironici, fata-i plină de blândețe, de la ea radia o bunătate, buzele erau strânse de durere, cu buzele acelea ce știau să surâdă atât de ispititor să sa schițeze o grimasă ca un copil, care ar fi primit o bomboană, cu ochii albaștri, fruntea înaltă și trăsăturile parcă sculptate părul blond și bogat îl purta în așa fel încât să-și încadreze fața, purta o jachetă pensată pe corp, pantaloni model classic și pantofi eleganți. Îmi ziceam că e o femeie elegantă, deșteaptă și plină de succes.

— Ce fel de monstru, cu burta cea de 20 de kg!

— Ce mai vrea oare?, o întreb eu cu lacrimi în ochi.

— Face scandal, nu vrea să-mi dea voie să plec să-mi văd copiii.

— Ce înțelege el, n-a fost niciodată tată, n-are copii.

Din ochii Victoriei cei frumoși, țâșniră un roi de lacrimi amare. Scutur eu din cap și încep să mă lămuresc ce s-a întâmplat. Încerc să alung imaginile retrăite, gonindu-mi gândul în ritmul suspinului.

Mî copleși un sentiment neobișnuit de neliniște, simțeam o emoție vie, aproape catartică, îmi părea că izbucnesc, dar mă rețin pentru a o sprijini moral pe Victoria. Ceea ce urma era încă evitabil. Știu doar că așa te păzesc ghinioanele. Pentru vârsta mea, era un efort prea mare. Schițam și eu un așa zis zâmbet de speranță.

Mă rog, și eu trecusem prin toată gama de sentimente și situații neplăcute, prin lovituri fatale. Situația Victoriei, nervozitatea și oboseala avea cel puțin o explicație: să câștige bani pentru a-și susține familia. Neamțului nu-i convenea ca ea să câștige bani, îi trimetea mereu SMS-uri răutăcioase prin telefon. Imaginile proaste începură să se dezvăluie rapid. Stăteam mereu cu grijă. Loviturile fatale le primeam și eu prin telefon. Auzind țârâitul telefonului, mă reped, simțind consternarea din glasul bărbatului de la celălalt capăt al firului.

Mă lămuream așa cum puteam, cu o limbă stâlcită, dar am fost învingătoare.

Dar cu ce s-a terminat povestea? Rudolf, grav bolnav de atâta băutură a avut probleme cu ficatul. Rămânea cu aceea ca fratele lui, îi dă o bucată din al lui ficat. Doctorii spun că s-ar putea sa se prinda. Acum se găsește în spitalul din Winsen.

Peter râde de el:

— Nu știa Rudolf cum se bea Wiski, eu îl beau cu Coca-Cola.

— Doar ați băut împreună?

Nu se gândea el la aceeași situație. A doua zi nu se mai putea scula din pat.

Așa a stat o lună de zile, nu voia să se ducă la doctor, vezi că trebuia să plătească. De zgârcit ce era, nu vrea nici să cheme doctorul acasă.

Totuși, simțind că socoteala e rea, într-o zi, o cheamă pe Victoria și îi întinde o hârtie, adică un testament; se gândea el în sindea lui, dacă i se face bine în fiecare moment, el poate să scrie alt testament.

Dar i se făcea tot mai rău; într-o zi, Victoria singură cheamă salvarea. Dar atat de gras era, nu intra in usa salvarei, sanitarii au fost nevoiți să cheme altă salvare. La ora 12 noaptea ne sună de la spital că el a decedat. L-am petrecut noi pe ultimul drum ce nu se aștepta bietul Peter Kopyra. La înmormântare, au fost numai doi vecini și nimeni alții. A doua zi, Victoria pleacă la mormânt și vede un buchet de flori, cred că acela era de la soră-sa. Se terminase lupta pentru bani. Acum noi locuim în casa construită de Peter. Dumnezeu să-l ierte, dar nu mai credea în El.

Reeperbahnul

Reeperbahnul e un raion vestit de pe bulevardul St.Pauli din Hamburg. Reeperbahnul trăiește noaptea, aici au loc diferite distracții de noapte: cabaret, cluburi de noapte, aici există diferite chițibușuri erotice.

Aici diferiți oameni își prezintă marfa de noapte, spre seara vezi cum stau de-a rândul pe stradă prostituate de diferite valori și preturi. Unele din ele fac muncă legitimă, primesc taxa cuvenită, se folosesc de drepturi și sunt aparate de poliție și beneficiază de unele servicii medicale.

Una din cunoscutele mele îmi povestea, vezi cum că ea a muncit pe acest tărâm și acum primește o pensie mizerabilă. Mă uit eu așa lung la ea și o întreb încă o dată:

— Tu ai muncit ca prostituată 35 de ani?

— Da, desigur, îmi răspunde liniștit.

— Nu mai spune, chiar nu-mi vine a crede, o femeie așa de frumoasă, interesantă și îmi pare să fii deșteaptă.

— Crezi că e ușor să lucrezi cu diferiți bărbați?

— Dar ce alt lucru nu era să te aranjezi?

— Era, dar acest lucru era mai bine plătit. Toate fetele de pe Reeperbahn au lucrat aici, care mai mult, care mai puțin, dar…

— Doamne, cum așa?!

M-am mirat mult de așa conversație deschisă. Pentru ea, era o discuție obișnuită, pentru mine era ceva teribil.

— Doamne, ce se mai face prin lume?!

Eu am lucrat ca învățătoare 50 de ani zi de zi, nu mi-a fost ușor. Dar munca cu copiii a fost interesantă.

— Eu n-aș fi putut lucra cu ei, mulți nervi stricați., spune Mira.

— Dar dacă as mai avea o viață, tot acea profesie mi-aș alege-o. Eu am educat copiii să fie destoinici oameni în societate.

Aici se spune că cine a fost în Germania și n-a vizitat Reeperbanul, n-a văzut principala atracție.

Reeperbahnul, principalul bulevard din cartierul St. Pauli, considerat cel mai mare Red Ligt District din Europa și cel mai complet: bordeluri, cazinouri, sex-shopuri, baruri și cluburi de noapte.

Cartierul «Roșu», numit așa în Hamburg, are o tradiție bine ancorată, lucru care face parte din «turul istoric» al prostituției, unul dintre cele mai iubite tururi urbane din Germania.

Să vezi, către orele 8 seara, fetele își fac apariția la 2 metri distanță unele de altele, în blugi, cu borsete, jachete de pluș sau mai mult în pielea goală. Arătată bărbaților, turiștii zic: «Să mergi în vizită la Hamburg fără să te duci pe Herbertstrasse este ca și cum te-ai duce în Alpi fără să vezi zăpada de pe munți».

În trecut, Sanctum din Hamburg este «Mile de păcat». Uneori, trebuie să treci pe acolo. Chiar pe aici este un magazin de mărfuri mai ieftine și lucrează fără întrerupere. Dar când trec, mi-e așa rușine să ridic capul. Ce obiecte erotice stau pe geamuri!

De dimineață îmi iau ziarul numit «Bild» (Oglinda), citesc o statistică. Prin anul 1980, la St. Pauli, în Hamburg, unde e situat Reeperbahnul, mergeau mai mult de 1000 de prostituate. De teamă de răspundere, din cazul îmbolnăvirii de SIDA, au fost închise unele cluburi, au rămas în întregime la 400 de femei-prostituate cu prețul de la 30 pâna la 100 de Euro.

Eu iubesc foarte mult portul, apa mă liniștește, aici e zona unde poți sta ore întregi fără să te plictisești, mereu privești vânzoleala veselă de turiști, vase maritime transformate în muzee. Înainte de vărsarea în Elba, râul Alster face o punte de 2300 de canale. În jurul acestui râu, s-a construit orașul nou. Orașul Hamburg vechi a fost distrus în mare parte de marele incendiu și o parte a fost distrus de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial. Dacă te plimbi prin port, te trezești cu siguranță vrăjită de mulțimea de mesaje ascunse în sticle, de mirosul de delicatese de pește și de grupurile gălăgioase de turiști care se îmbulzesc să se îmbarce pe unul din vapoare pentru o plată de doar 4 Euro în tur pe Elba.

Un turist povestește: «Cel mai mult te impresionează distracția din Reeperbahn, unic și spectaculos în felul lui.

— Nicăieri nu poți vedea un sărut mai pasional între 2 femei sau dragostea dintre 2 bărbați. Există o lege de a se căsători un bărbat cu alt bărbat și să vezi ce gelozie poți vedea între ei.

— Am privit o nuntă bogată între 2 bărbați, de minune cum ei se sărutau, se admirau, fericiți până la culme. Ce frumos aranjată, cred că costa mii de Euro. Unul dintre bărbați era îmbrăcat în alb (se vede că era EA și celălalt în negru).

Ei s-au cununat în biserică, s-au schimbat cu inele cu briliante, s-au sărutat. Se mira și preotul, fiindcă am impresia că el cununa așa pereche pentru prima oară.

Ne găsim iarăși în centrul Reeperbahnului, vezi o concentrație mai mare de cluburi de seară pe metru pătrat și străzi întregi sunt destinate plăcerilor masculine, mai ales aici, pe strada Grosse Freihait (marea libertate).

— Da, aici e marea libertate

Prostituatele sunt protejate de stat, polițiștii explică asta

prin faptul că ele plătesc impozite.

— Da, omul are nevoie de dragoste, dragostea îl face pe om fericit, nu știu dacă această dragoste s-ar numi dragoste sau fericire.

Acești oameni ce vin la Reeperbahn vin să se distreze. Ei își zic:

— Nu lua așa în serios viața, la urma urmei tot ai să mori cândva.

— Oare vin și din Moldova femei să se mărite aici?

— Desigur că vin. În ultimii ani a crescut numărul de femei moldovence care se mărită cu bărbați de altă naționalitate.

Toate ziarele și revistele sunt inundate cu anunțuri de așa conținut. «Caut să fac cunoștință cu un bărbat serios și onest pentru prietenie și chiar căsătorie».

Cei mai solicitați sunt bărbații din Rusia, Ucraina, Grecia, Italia, Germania, adică acolo unde merg cel mai des femeile noastre să muncească.

— Femeile noastre sunt cele mai frumoase, deștepte, descurcărețe, fermecătoare și bune gospodine. Se știe că multe din căsătoriile mixte sunt fictive pentru a pleca legal peste hotare. Povestește o femeie Elena; la început mi-a fost greu, că nu înțelegeam limba, trebuia să îndeplinesc sute de documente. Deodată mă așteptam la râuri de lapte, lacuri de miere și munți de ciocolată. Dar pe urmă, m-am încredintat că și oamenii sunt altfel, sunt mai reci, artificiali. Mi-a plăcut, sunt ordonați, totul e programat: masa, vizita și plimbarea. Bărbatul a devenit tot mai fals, rece, mă plictiseam de așa viață. Tot mai des îmi aduceam aminte de tânărul care m-a fermecat în timpul adolescenței. Mi-am zis că prima dragoste este amăgitoare, dar te și pregătește pentru următoarele relații; acele emoții mă încercau mereu. O singura fărâmă de amintire îmi dă mereu putere.

Nachbarschaft

În împrejurimea casei noastre, pe unde treceam, pe unde plecam la Metro, era o clădire ce se numea Nachbarschaft, în traducere «Vecinătatea».

Am intrat întâmplator acolo cu o prietenă de a mea nemțoaică să vedem ce instituție este aceasta.

Șefa acestei instituții, Hanna Blaze, cu un surâs pe buze, ne lămurește că această societate adună oameni de diferite naționalități de la vârsta de 50 de ani în sus pentru a-și petrece timpul liber la o ceașcă de cafea sau ceai. Ea ne poftește la o masă unde mai stau încă șase persoane, niște dame în vârstă. Aici văd mulți oameni în vârstă, bolnavi, necăjiți în cărucioare, toți singuratici, fără familii. Unii jucau sah, alții jucau alte jocuri, unii pur și simplu conversau între ei. După o oră, a venit aici o mașină cu produse alimentare. Această mașină se numea “Tafel”. Desigur, aceste produse au un termen depășit, dar majoritatea sunt bune de întrebuințat. Șefa Hanna a împărțit produsele, întrebând pe fiecare ce dorește. Hanna Blasé este o ființă cu o bunătate ieșită din comun, foarte blândă, cu o inimă mare, atentă la fiecare dintre noi, corespunde tuturor cerințelor pentru a conduce așa o societate de oameni batrâni cu diferite caractere și în diferite condiții.

O zi pe săptămână o petrece ea aici cu Beratung (consultație), adică la bătrâni ajutându-i să facă față greutăților; completând unele formulare, răspunzând la scrisorile primite și traducându-le; aici sunt mulți azilanți de diferite naționalități, se face tot posibilul pentru a ușura foarte mult viața bătrânilor. Aici, eu m-am împrietenit cu diferite bătrânele.

Astăzi este ziua mea de naștere. Hanna întreabă ce aș prefera să primesc cadou: flori sau dulciuri. M-a felicitat cu un buchet mare de flori. Și iată cum de ziua mea de naștere, Hanna așează lângă mine o nou-venită femeie. Văzând că toate femeiele de la masă mă felicită, ea îmi zice: «Și eu am ceva pentru tine» și-mi întinde un șirag cu mărgele.

Eu o întreb pe doamna de lângă mine: «Cine e doamna acesta?» Ea îmi șopteste la ureche.

— Aceasta a fost deținătoarea unui bordel de prostituate, aici în Reeperbahn.

M-am mirat mult, pentru că aud pentru prima dată de așa ceva.

Mai venea uneori pe aici și se așeza la masa noastră, dar nu așa des. Aici avea de conversat cu fostele ei lucrătoare de pe acest tarâm.

La o serbare de Crăciun pe care am petrecut-o la restaurantul «Tivole» a fost invitată și ea. Ea se apropie de mine și îmi zice:

— Tu ești emigrantă?

— Da, zic eu.

Atunci am văzut-o pentru ultima dată. Cam după o lună de zile, șefa noastră ne anunță că Domenica a decedat. Așa am cunoscut-o personal și, desigur, și de la numeroasele emisiuni televizate. Șefa a adunat de la noi bani pentru o coroană de flori și ne-a anunțat că pe data de 27 octombrie va avea loc înmormântarea și cine dorește, să se adune la biserica St. Pauli.

În ziarul de dimineață citesc: «Astăzi, 27 octombrie 2009, a decedat, în spitalul din Altona, cea mai vestită prostituată din Hamburg în vârstă de 63 de ani.» Toate ziarele și revistele sunt împestrițate cu poze de diferite valori la locul ei de muncă, patul-Bett.

După o viață sălbatică, cu diferite luxuri, a murit în sărăcie și uitare. Moartea ei a fost un șoc pentru lumea prostituatelor.

Presa se stăruie să publice cele mai fantastice fotografii cu poze erotice și titluri: «Ea a făcut fericiți pe cei mai mulți bărbați». În rubrica unui ziar citesc: «Domenica, cea mai cunoscută prostituată din toată Germania, care domnea peste cartierul roșu din Hamburg a decedat joi, la vârsta de 63 de ani ca urmare a unei boli de plămâni, de scurtă durată, dar gravă», așa a anunțat un purtător de cuvânt din spitalul Altona, un cartier al Hamburgului. Domenica, patroana a unui bordel din cartierul St. Pauli, a pledat timp de mai mulți ani în favoarea drepturilor prostituatelor.

Vedeta numeroaselor emisiuni televizate vorbea că a făcut în așa fel ca în presă să se vorbească mai mult despre prostituție, pentru ca fetele să îndrăznească să spună: «Da, sunt prostituată, însă acum vreau să mă schimb», doar că odată ce intrai în acel mediu, nu mai ieșeai niciodată.

Mă miram când, ele, prostituatele, vorbeau deschis desre profesia lor:

— Am lucrat prostituată timp de 35 de ani, și acum iată, trăiesc cu ajutorul social, zicea vecina mea de la masă.

— Dar de ce te miri? aproape fiecare fată din Reeperbahn a muncit așa, numai că noi eram prostituate pe stradă, dar totuși erăm păzite de poliție.

— Doamne, este veacul de apoi.

Prostituția este o ocupație legitimă în Germania, este practicată de aproape jumătate de milion de femei care servesc peste un milion de clienți pe zi. În ziare citești fără sfială: «Spre Europa cu fustele ridicate»!

Prostituția este o locomotivă de a câștiga bani în Uniunea Europeană. Aceasta este, în ziua de azi, un fenomen economic, obiectiv, măsurabil și analizabil și, atunci, firește că Germania trebuie să aibă cele mai multe prostituate, ele sunt în număr de aproximativ 400.000.

Plecarea femeielor peste hotare poate fi explicată de starea economică gravă din societate. Poate că unele dintre ele reușesc să-și facă o carieră, să adune câțiva bani pentru familie, pentru copii, dar în felul acesta, familia nu mai este familie, copiii ramân vai de capul lor, familiile se distrug una dupa altă, dar multe femei sunt amăgite, vândute și chiar omorâte. E o statistică grozavă.

Astăzi, pe 27 octombrie, are loc înmormântarea celei mai vestite prostituate din Hamburg. S-a desfășurat într-o manifestație ce a adunat vreo mie de amatori și prieteni de ai ei din lumea prostituției. Printre curiosi am fost și eu, doar șefa ne-a anunțat că manifestația va avea loc în biserica St. Pauli. Mulțimea de oameni era adunată în Piața Hans-Albert-Plaz. M-am alipit și eu de grupa oamenilor din Nachbarshcaft. De fapt, a fost anunțat în toate ziarele despre înmormântarea închinată acestei vestite prostituate.

Aici văd dame, bogat îmbrăcate de sărbătoare, numeroși polițiști, lucrători în domeniul social. Această manifestație a fost organizată de fostul prieten de pat, fotograful Giunter Zint. Sute de reporteri cu camere de filmat, o mulțtime de aparate foto atârnate de gat sclipeau, fotografiind mulțimea.

Manifestația se îndreapta spre strada Herbertstrasse, unde a locuit și a muncit pe tarâmul prostituției Domenica. Un client de al ei ducea o fotografie cu o poză cum Domenica aștepta în pat pe clienții săi.

Mai departe, manifestația se îndreaptă spre cartierul Roșu, unde este deschis pentru prima dată drumul pentru femei, deoarece doar pe aici aveau dreptul să meargă numai bărbați. De se ratacea vreo femeie, era gonită cu diferite jucării erotice.

Aici s-a păstrat minutul de tăcere pentru Domenica, în mijlocul marelor bordeluri. Aici, la fiecare fereastră, stau prostituatele, își pândesc prada, își cheamă clienții. S-au luat multe interviuri de la prietenele sale și foștii clienți.

Vorbește ex-boxerul Rene-Veller: «Multe nopți dulci am petrecut cu ea, nu o pot uita, aici pe Elbert-strasse a muncit strălucită prostituată care avea cel mai moale sân pentru toți bărbații».

Ea nu a fost întotdeauna mulțumită de profesia sa. Ea spunea: «Nu vă doresc așa viață rușinoasă, cu o violență nebunească, înjositoare, cu boli, fără familie, fără perspectivă, furată, bătută. Am început să gust din această profesie încă de la vârsta de 14 ani. Am făcut o mare greșeală în viață atunci.»

Unul dintre manifestanții din primele rânduri ducea o fotografie; Domenica cu un barbat între picioarele ei.

Ea a organizat cândva bordelul său cu un placaj la intrare: «Domenica cu pieptul gol de o mărime de 122 de cm, cărnoasă șerpoaică». Uneori era numită «Regina de la St. Pauli».

Alt fost client ducea un placaj cu un conținut «Cu pieptul tău mare, cărnos și moale mă înnebuneai. Dacă închid ochii ma vad între sânii tăi ce mă înveleau, eu sugeam din ei roua întăririi întregului corp.

Suntem înaintea altarului din biserica St. Pauli» în Reeperbahn. Stă sicriul răposatei înfrumusețat cu flori. Alături se află o fotografie; Domenica drept cea mai vestită prostituată.

Ea trăia în ascuțitul tăios al vieții. Nici nu s-a mai așteptat Domenica la așa cinste a înmormântării sale, doar ea a murit în mare sărăcie, nici nu avea pe ce-și cumpăra o bucată de pâine.

La biserică a așteptat-o pe Domenica un adevărat spectacol organizat de lumea prostituată. O prietena de a ei de pat a rostit o cuvântare de rămas bun. Spusele vorbitoarei au fost aplaudate, uneori întrerupt de un râs îndelungat.

— Doamne, ce bătaie de joc, cât de deschis se vorbește chiar și în biserică despre prostituție.

De fapt, bordelul ce îl conducea Domenica, aducea venit statului de 2500 de Euro pe zi, iar acest lucru era lăudabil. 500 de milioane sunt acele venituri pe care le câștiga într-un an bugetul local al orașului Hamburg din impozitarea prostituției. Astăzi, criza financiară nu iartă nici măcar cea mai veche meserie din lume, zone renumite precum cartierul «Roșu» din Reeperbahn suspendându-și activitățile care erau altădată bănoase. De vină este nu numai criza, ci și competența din ce în ce mai mare care a făcut în așa fel încât tot mai multe site-uri pornografice să fie gratuite.

Prostituția reprezintă manifestarea publică a unui păcat abominabil.

Am în vedere poziția bisericii St.Pauli față de înmormântarea festivă a prostituatei.

— Ce aș zice?

— În zilele noastre este o culme a culmilor înființarea «Caselor de plăceri».

În Hamburg, se pregătește o altă proiectare a bordelelor. Solidaritatea dintre prostituție și pornografie a ajuns să fie considerată drept comună a unei și aceleasi nelegiuiri sub ochiul amorțit al legii.

Pe această linie, în sensul liberalității depline a desfrâului față de orice condamnare morală, prevedem sclavia femeii în societate.

Atitudinea bisericii ar trebui să fie alta față de gravitatea păcatului de moarte pe care-l săvârșesc prostituatele și clienții lor, există o responsabilitate ce revine fiilor bisericii strămoșești în apărarea zestrei spirituale a neamului.

Dar ce se întâmplă?

Dacă la înmormântare bocim trupul părăsit de suflet, prin căderea în desfrâu se cuvine să plângem sufletul părăsit de Dumnezeu.

— Da, aveți dreptate. Biblia ne spune că în vremurile din urmă, oamenii vor accepta păcatul prin faptele și tăcerea lor.

— Pe o poză o văd pe Domenica alergând după un bărbat pe stradă, așa, aproape goală cum era, ca nu cumva să-l înșface altă prostituată din cartierul «Roșu».

Mai pe urmă spunea ea:

— Am fost nevoită să-mi închei afacerile, pentru că nu mai mergeau bine.

— Aveam 10 fete care lucrau aici, acum am numai 4. Fetele sunt frumoase, dar unele sunt tinere, fără experiență, unele sunt femei străine și nu le pasă de satisfacția adevarată a bărbaților.

Femeile noastre sunt cu experiență, dar pe astea trebuie să le învăț profesia, ele sunt constrânse încă, e greu să lucrezi cu ele.

Domenica dădea vina pe viața de noapte de pe Reeperbahn pe strada principală, pe care se găsesc nenumăratele baruri, cluburi de stripteuse și discoteci de dans ieftine care au împânzit zona.

Domenica deseori vorbea la televiziune și radio despre munca prostituatelor, le lua mereu apărarea.

— Deseori, marinarii veneau pe aici, dar acum, și acești clienți regulați sunt pe cale de dispariție.

Lumea prostituatelor a pierdut cea mai vestită patroană a bordelului lor.

Și iată astăzi cum mulțimea își ia rămas bun. Dar cine e mulțimea?!

Ea a venit mai mult din curiozitate, fiindcă mulți o cunoșteau ca parteneră la pat.

La sicriul ei, au fost de fapt numai 4 persoane, adevărații ei prieteni.

Orchestra cânta un cântec numit «Satisfaction», O prietenă de a ei, Helga Geiger, fostă dansatoare de striptease spunea că Domenica a fost bună la suflet, i-a dăruit o pălărie neagră, iar acum o poartă la înmormântare. Ea, Helga, venea și ea la Nachbarshaft și sărăcise și ea, făcându-și operații; când voia să fie fată, când bărbat. Ca bărbat îi stătea destul de bine, umbla cu capul sus mândră.

Multe din cunoscutele lor spuneau: «Nouă ne este rușine să mergem împreună cu voi pe stradă”...trebuie să-ți dorești acea lume, care este ascunsă și atât de ispititoare încât nu ți-ar veni să crezi, și de o binecuvântată mână, care dă la o parte un colț al acelui val misterios.

Trupul lor e istovit, simțirile sufletului au mistuit inima, desfrâul a nimicit sentimentele adevărate.

Ele, prostituatele, iubesc, fiindcă asta le este profesia. Viața lor mi se pare fascinantă, chiar dacă e înconjurată de mister și suspiciune.

Aceste femei au o tărie de caracter impresionantă și știu să lupte cu îndârjire pentru a-și atinge scopurile de a câștiga bani.

Neîncetatul spectacol al desfrâului, un desfrâu precoce, stinge în ele puterea de înțelegere a răului și binelui, pe care Dumnezeu le sădise, dar la care nimeni nu se gândea să le cultive.

Nu eram dispusă să accept morala ușuratică a secolului în care trăim, întrucât îmi inspira și dispreț, și dezgust.

Prostituția are legea ei: încetul cu încetul, îți distruge sufletul, trupul, frumusețea.

Lumea se ferește de tine ca de o fiară, ești disprețuită mult, nu ești înconjurată decât de oameni care îți iau întotdeauna mai mult decât îți dau și într-o bună zi, mori ca un câine, după ce ai nenorocit pe alții, iar ei te-au nenorocit pe tine.

Am ascultat cu atenție povestea sa cunoscută stând alături de mine la masă în Nachbarschaft. Mira îi zicea. O priveam și îmi ziceam: «Doamne, ce minune de femeie!».

— Tu n-ai putut să-ți organizezi în viață altă cale să-ți faci, o altă carieră prin altă muncă?

— Cred că asta mi-a fost soarta, zise ea cu ochii în podea.

Ea — o adevărată minune de femeie, ar fi fost obiectul unei cochetării deosebite.

Cei 99 de trandafiri

Inima mi-i suferindă, dar sunt optimistă: sunt mulțumită de o îmbărbătare, cu un cuvânt bun, dacă are cine să ți-l spuie, cu un zâmbet, sunt mulțumită de un mărunțis pe care îl capăt sau îl cumpăr, cu o rază de soare ce îmi aduce vitamina D și care pătrunde pe fereastra mea, mă simt bine când fac ceva folositor. Fericire îmi aduc bucuroasele culori în gândurile mele senine.

Soneria mă smulge din acea singurătate, iar inima îmi sta în loc preț de o clipă. Cine ar putea fi?

— Dumneavoastra sunteți Vera Ivanovna?, mă întreabă o voce plictisită și mă copleșește un sentiment de dezamăgire.

Un tânăr care mesteca gumă zgomotos stă sprijinit de usciorul ușii și ține în mână o cutie mare de carton. Semnez repede foaia ce mi-o întinde băiatul și urc repede în apartament.

Cutia este uriașă, dar suprinzător de ușoară. O deschid și ce să văd?

În ea sunt așezați îngrijit 99 de trandafiri, dar 99 la număr cu tulpină lungă și atât de drăguti, Doamne, minune! Îi așez unul câte unul într-o vază mare.

Pe o foiță de hârtie era scris numai: «Sper să-ți placă!»

Ramân cu privirea țintită la acești superbi trandafiri. Știu cine mi-a promis cândva demult, în anul 1946, cei 99 de trandafiri.

În ultima carte am descris acei 99 de trandafiri și cartea am numit-o «O petală de trandafir». Ea era acea scânteie care s-a aprins într-o flacără ce avea să mistuie totul în jur, să se transforme într-o mare iubire, ca o vrajă spre calea fericirii. Și numai trandafirul a fost capabil de a transmite sentimentele care nu pot fi descrise prin intermediul cuvintelor.

Și iarăși admir trandafirii, fiindcă e ca și cum mi-ar vorbi despre stapânul care mi i-a trimis. Ei sunt simbolul dragostei noastre.

Încerc să dorm, dar nu pot scăpa de el nici măcar în vis: ochii lui scăpărători, privirea lui, părul lui neted și lucios… Mă sucesc mereu prin pat, nu mai pot adormi. Mă încântau cuvintele lui ce îmi răsunau în urechi. Ceva mă rupe de la gândurile mele.

— Oare aș putea să-l revăd? Aș fi în stare? Și oare vreau într-adevar să-l revăd?

Închid ochii și dau capul pe spate săgetată de dor și durere. Bineînțeles că vreau. Îmi năvălesc în minte amintiri chinuitoare; mângâierile, sărutările, blândețea și umorul lui, privirea lui meditativă.

Au trecut zile, zile de agonie care păreau a fi de o eternitate infernală.

Acel surâs care trebuia să fie ca surâsul primăverii. Dar ce se întâmplă totuși cu el în această clipă? Poate visează și el un vis dulce sau poate începe să-și piardă mințile, gândindu-se, firește, la mine.

Ochii mei sunt aprinși de o ură și o voință neînduplecată de care nu m-aș fi crezut capabilă. Îmi acopăr însă fața cu mâinile și izbucnesc în plâns. Ne despart mii și mii de km, mă găsesc în altă țară. Dar cum a trimis trandafirii?!

Se zări de ziuă, nu am închis un ochi, îmi vâjâia un zgomot în urechi, mă îndrept spre cutia trimisă și, spre marea mea mirare, găsesc un plic la fundul cutiei. Cu mâinile tremurânde, îl deschid și citesc: «Tu, îngerașul meu cel scump de o grație ce nu poate fi descrisă, te văd cu ochii tăi negri, cu niște sprâncene atât de fin arcuite, încât păreau pictate, cu acele gene lungi care plecându-se, umbreau fragezimea trandafirie a obrajilor și un nas fin, drept, spiritual, cu nările ușor deschise, o gură frumos configurată, cu buzele întredeschise grațios pentru a lăsa să se vadă niște dinți albi ca laptele și un căpșor fermecător. Părul negru ca tăciunele, ondulat natural, se despărțea pe frunte în 2 șuvițe dese, care se pierdeau înapoia capului, lasând să se vadă vârful urechilor.

Am putut da unele amănunte poate pentru care n-ar fi fost suficiente, numai așa din amintirile mele, cum te privesc totdeauna în fața mea. Erai o fire atât de amuzantă, dar și suferindă.

Trecutul îmi apărea ca una din cauzele neîmplinirii în viață și un fel de superstiție mă făcea să sper că Dumnezeu se va îndura și, în schimbul pocăinței și a îndreptării, îmi va da ce mi-am dorit cel mai mult în viață. Iartă-mă că n-am putut să mă zbat ca să fiu alături de tine, că n-am putut să fiu acel optimist în unele cazuri, iar în acele cazuri, am pierdut mult în viață.

Știi povestea celor 2 broscuțe care au căzut într-un bidon cu lapte. Speriate de situația în care se aflau, una dintre ele își pierduse speranța de a mai trăi:

— Gata, eu ma înec, nu mai pot, mă înec!

— Dar eu nu vreau să mă înec, eu nu vreau să mor!

— Cum poți să nu te îneci? Ai vreo ieșire din situație?

— Eu o să sar, o să mă zbat ca o nebună ca să nu ma înec, eu nu vreau să mor, vreau să trăiesc, trebuie să lupt.

Dimineața, pe prima broscuță au găsit-o la fundul bidonului moartă, desigur, înecată. A doua broască, care toată noaptea s-a zbătut, sărind din toate răsputerile ca să nu se înece, era așezată pe o bucată de unt care s-a format din cauza săriturilor și zbuciumului ei până când laptele s-a transformat în unt.Vezi că speranța întotdeauna există. Aceasta este deviza vieții noastre de a ne zbate și lupta cu greutățile întâmpinate, trebuie să ne formăm tăria de caracter și optimismul.

Cum s-ar zice ca un prim-secretar de partid să ia în vedere povestea cu broscuțele.

Amintiri chinuitoare

Era o zi frumoasă de primăvară. Privesc cum firile de nisip se învârt în adierea pătrunzătoare a parfumului care se revarsă peste sufletul meu.

— Astfel, noi, spunea el, de ce ne-a fost firul vieții să ne cunoaștem? Fără îndoială că, venind de departe, ca două fluvii care curg spre a se uni, înclinațiile noastre personale ne-au împins unul spre altul.

— Voi duce cu mine amintirea ta, privindu-ne unul pe altul, buzele noastre tremurau de dorință, mai presus ca orice, și molatic ca de la sine, degetele noastre se împreunară.

Stelele sclipeau printre crenguțele de iasomie desfrunzite, ascultau râul curgând în spatele lor și din când în când, trăsniturile stufului uscat de pe mal. Ții tu minte, răcoarea nopții te făcea să mă strângi în brațe mai tare, suspinele buzelor ni se păreau mai puternice și în mijlocul tăcerii se auzeau cuvinte dulci de abia șoptite care cădeau în sufletul meu cu sonoritățile cristaline vorbind despre vocile naturii.

Cuvintele tale erau atât de dulci, dar uneori te făceau să plângi, acelea erau niște dezmierdări fierbinți care te înnebuneau. Câteodată sfâșiat de furia dragostei mi-e așa de dor să te văd!

Mă aruncam cu fața în jos și plângeam ca un copil cu capul vârât în pernă.

Numai ea, perna, îmi cunoștea suferința.

— Hai, bietul meu îngeraș, curaj, curaj, consolidează-te, ai răbdare.

— O dragoste ca a noastra ar trebui mărturisită în fața lui Dumnezeu.

— Nu face decât să mă chinuie. Nu mai pot!

Ochii plini de lacrimi scânteiau ca niște flăcări sub apă; pieptul îmi pâlpâia tot mai puternic, îmi pierdusem capul…

N-ai fost niciodată mai frumoasă ca în timpul acela, aveai acea nespusă frumusețe pe care-o oferă numai bucuria, entuziasmul, succesul, ploapele-ți păreau croite anume pentru prelungirile tale priviri drăgăstoase, respirația adâncă iți umpleau nările micuțe și-ți ridicau colțul plin al buzelor.

— Acolo departe pe o insulă, visai tu că ne vom opri să ne trăim viața, vom locui într-o casă, ne vom odihni la umbra unui palmier, în fundul unui golf, pe malul mării. O să ne plimbăm într-o gondolă, o să ne legănăm într-un hamac, vom duce o viață ușoară, caldă, înstelată ca nopțile blânde.

Cu toate acestea, pe marginea acestui viitor pe care și-l visa cu închipuire, nu se ivea nimic deosebit, zilele se asemănau între ele, ca niște valuri și totul se legăna în zarea nesfârșită a zilelor.

Te-am visat în vis, parcă mergeai pe drum, dar nu mi-au atras atenția. Eu m-am așezat la fereastră rezemată pe coate pe pervaz, între două ghivece de mușcățel, rupeam câte o petală și o suflam spre tine, tu nu le observai, ele pluteau, zburând, învârtindu-se în aer ca niște păsărele.

Și apoi te-ai apropiat, mi-ai acoperit brațul cu zeci de sărutări. Eu eram stăpânită de acea pasiune minunată ca o pasăre cu penele trandafirii.

Când apuse soarele, respiram parfumul livezilor, priveam cerul înstelat, mi se părea că anumite locuri de pe pământ erau menite să-ți dea fericire și fix atunci îmi lipseau… dar totuși, credeam că dragostea noastră trebuie să izbucnească din nou cu trăsnete și fulgere, ca un uragan ceresc care se abătea asupra vieții noastre.

Deseori, așa cum tu mi-ai desenat înfățișarea mea, și eu te văd mereu cum stăteai cu brațele încrucișate, te uitai fix în ochii mei, în care jucau mici raze aurii și simțeam parfumul cu care-ți lustruiai părul. Și atunci iarăși îmi aduceam aminte de petala de trandafir și de stăpânul celor 99 la număr. Dansam în pași de vals, corpul tău răspândea același parfum de lamâie și, fără să-ți dai seama, închideai pe jumătate pleoapele. Și văd uneori drumul pe care plecasei pentru totdeauna.

Aveam impresia că te văd peste drum, în fața ferestrei mele, apoi totul se învălmăși, ca învăluit de nori; apoi mi se părea că mă rotesc, valsând în brațele tale și că tu erai așa de aproape încât simțeam capul alăturat de al meu.

Farmecul acestei senzații străbătea astfel inima îndurerată.

Oare cât poate să mai dureze acest sentiment copleșitor de ani de zile?! Oare îmi simțea lipsa? Probabil nu la fel de mult pe cât i-am simțit-o eu.

Gândul e atât de dureros, încât îl îndepărtez imediat din minte.

Chipul lui mă urmărește, mă îndulcește, în timp ce mă străduiesc să păstrez o mână serioasă.

Iată buzele lui conturate, cum erau mângâiate de un zâmbet discret.

— Am pâins atât de mult, — șoptesc eu în sinea mea, încerc să-mi controlez emoțiile.

Și iarăși îmi apăreai în față, cum mă cuprindeai în brațe, și îți afundai fața în părul meu. Voia să mă smulg din strânsoarea ta, dar brațele tale erau înfășurate în jurul meu, mă strângeai la pieptul tău.

Simțeam că mă topesc, îmi sprijin capul de al tău și tu îmi sărutai părul de multe ori.

— Preț de o clipă, mă las amăgită de iluzia că a fost atât de bine lânga tine, cea ce-mi alina sufletul distrus.

— Văd chipul tău luminat de obișnuitul sau zâmbetul reținut și enigmatic.

Fac o pauză, încercând să-mi aduc aminte de cuvintele tale dulci.

Un zâmbet larg mi-a îndulcit trăsăturile feței tale de altădată.

— Tu erai cea mai fermecatoare, îmi ziceai tu, — o femeie ce o cunoscusem vreodată, ai o remarcabilă voință care te face să crezi că te miști atunci când stai pe loc. Trupul, chipul tău, fiecare părticică a corpului, era un amestec perfect echilibrat de forță. Ești o creatură neobișnuită.

Străinătatea

Așa a venit o vreme de criză economică, când toți se gândesc în ce țară să plece să-și câștige un ban, să-și întrețină familia și copiii. Mirajul occidentului i-a tras ca un magnet pe moldoveni și înainte de 1989, și după, aveau impresia că străinatatea le va oferi tot ce era refuzat în țară. Daca până la căderea regimului comunist, cei care plecau din țară o făceau din motive mai mult politice, după anul 1989, moldovenii pleacă din motive pragmatice: de a găsi un loc de muncă mai bine plătit decât în Moldova. Unii își fac bagajele și pornesc în necunoscut, în căutarea unei vieți mai ușoare, ajungând până la capătul pământului. Dar la un moment dat, tendința de a ajunge în țara tuturor posibilităților nu i-a mai îndestulat.

Drumule, m-ai dus în lume

Într-un capăt de pământ,

Mi-am dorit eu zile bune,

Nopți senine mi–am dorit.

Eu, cu mulți am stat la masă.

De străini m-am săturat,

Du-mă, drumule, acasă

Eu te rog, mă du în sat.

Te convingi, cât e de greu și de periculos a încerca să radiezi în necunoscut. Necunoscut înseamnă tot ce nu e matern, pâinea, limba, cerul, lucrurile, tot ce se leagă de un spațiu și de un timp al nașterii.

Acum a venit o vreme când toți se gândesc încotro s-o ia, în ce țară să fugă după un câștig cât de cât, nevoile îi apasă pe oameni. Moldova de astăzi riscă să rămână fără sate, baștină, baștina moldoveanului de la care începe fiecare din noi.

Numărul tot mai mic de nașteri și rata ridicată a migrației duc la îmbătrânirea populației din localitățile rurale și depopularea lor. Cetățenii apți de muncă nu sunt atrași de viața de la sat. În ultimii 10 ani, numărul tinerilor din mediul rural s-a micșorat cu 8% și constituie doar o pătrime din populația de la țară.

Victoria, fiica mea, are o firmă de curățenie la diferite întreprinderi din Hamburg. Mulți moldoveni se adresează aici pentru a munci. Mulți dintre tineri își încearcă norocul de a se stabili aici cu traiul, având pașapoarte românești. La noi trăiesc Misa și Tanea și muncesc sârguincios, cu gândul să-și aducă fetele să învețe aici. I-am ajutat, m-am ocupat ca fetele să învețe limba germana. Acum au primit și apartament. Au chemat-o și pe mama lor.

— Cu cine ai lăsat casa?, o întreb eu.

— Păi, am închis-o și am lăsat-o așa, fără stăpân, ce să fac, trebuie să ajut copiii. Ea își șterse o lacrimă fierbinte de pe obrazul zbârcit de vreme.

— Doamne, cum a venit vremea, să-ți leși cuibul tău și să pleci în țări străine.

— Căci și acolo stau singură și mi-i dor de nepoțele.

— Da, omul nu poate trăi singur, mai ales la bătrânețe. — E greu să traiești prin străinătate.Amară ești singurătate, chiar dacă mulți te cred un lux, Doar cel ce a gustat din tine, te știe cum ești tu la gust.

Pentru bani plecăm în lume, ne vindem brațe și destin,

Ne vindem sfânta libertate, lăsând familia plângând.

Ne strângem inima în clește, ne-ascundem dorul în suspin.

Și ne distrugem sănătatea, lucrând ca slugă la străin,

Străinul tot străin rămâne, chiar dacă vrea să pară bun,

Nu știam a cui e vina că noi ajungem prin străini

— De ce ajungem prin străini?

Poporul e indignat de conducătorii țării, s-a furat un miliard… Poporul se trezește, iese în stradă.

Marele Țepes, îți scriu o scrisoare,

Să-ți povestesc de țara mea.